Replica lui Hausvater - Povestea de iarnă

În dosarul de spectacol la recenta premieră cu Povestea de iarnă de la Teatrul Naţional din Timişoara, mai mulţi cronicari şi colaboratori ai cunoscutului regizor au fost invitaţi să indice care dintre replicile favorite ale acestuia l-ar defini mai bine. Cel mai potrivit cu subiectul mi s-a părut cuvîntul englezesc "excitement", la care au făcut referire unii dintre cei chestionaţi, implicînd aici explozia de energie pe care o conţin spectacolele lui Alexander Hausvater şi gradul înalt de spectaculos. Într-adevăr, de la textele proprii, vezi Athénée Palace, recenta adaptare după faimosul roman al contesei Waldeck (ce descoperire!), şi pînă la autori contemporani dintre cei mai exotici, precum Isaac Bashevis Singer (Teibele şi demonul ei), de la clasicii cei mai frecventaţi la alţii descoperiţi în biblioteci (Don Juan şi Faust de Christian Dietrich Grabbe) năvalnicul regizor ne asaltează cu excesele sale de fantezie şi inovaţie într-un mod unic. Stilul său fără stil întronează regula sintezelor postmoderne, unde citatul cultural stă alături de autocitare, chemînd la rampă, într-o avalanşă de senzaţii, imaginea unei arte care nu mai e doar a cuvîntului, dar nici numai a imaginii, fiind, tocmai prin asta, atît de specială. Noile tehnici video, proiecţiile laser pe care le întrebuinţează i-au deschis şi mai mult gustul pentru aventura scenică şi scenotehnică, aşa încît la spectacolele sale te poţi aştepta la cele mai teribile năzbîtii. (Şi nu e oare asta excitant?!) Inovaţiile lui Hausvater vizează evident şi atitudinea faţă de autorul şi textul alese. Cazul nostru, fiindcă în privinţa Poveştii de iarnă în varianta sa pînă şi Jan Kott, adeptul absolut al contemporaneizării lui Shakespeare, ar fi invidios. "Gelozia nu este intimă, ci politică", spune regizorul vorbind despre tema piesei şi continuă: "În Povestea de iarnă există o corespondenţă uluitoare între politic şi personal. Tot ceea ce nu poţi să-ţi reglezi în sfera personală exprimi în zona politică în care devii, fără să conştientizezi, omul pe care l-ai urît toată viaţa". Cu alte cuvinte, ducele Leontes îşi torturează prizonierii (asta ni se arată insistent) pentru că presupune că-l înşală ducesa, pe care o şi ucide de altfel, îndepărtînd de la curte rodul presupusului adulter. Şi, ducînd mai departe raţionamentul, orice indispoziţie a conducătorului poate prejudicia bunul mers al relaţiilor sale cu ceilalţi, chiar şi cu prietenii, cazul lui Leontes, care-şi bănuieşte de trădare prietenul din copilărie. Cam mult, s-ar putea spune, pentru inofensiva poveste shakespeariană unde episodul războinic e un pretext, fiindcă piesa elogiază, între altele, Timpul care calmează spiritele şi acea lume campestră, idilică şi paradisiacă unde se mută curînd acţiunea.

Ca să ne aducă şi mai aproape de politic, spectacolul începe derulînd pe benzi luminoase ştiri terifiante de prima pagină dintr-o actualitate familiară, iar oamenii lui Laertes întorşi din război poartă salopete militare de azi şi flutură puşti din care mai şi trag din cînd în cînd. În atmosferă se instalează iniţial un gust de violenţă şi agresiune care nu va mai avea prea multă legătură cu restul. Baia de muzică (excelentă partitura lui Dan Jinga) şi efectele de lumină şterg graniţele dintre realitate şi basm, căci toată aventura copilului abandonat face parte din visul plin de remuşcări al tatălui. Cum montarea a fost făcută în imensa incintă a fostei cazarme, achiziţie de care Naţionalul timişorean e atît de mîndru, aventura spaţială e şi mai spectaculoasă. Aşezat în centru, pe scaune rotative, publicul va urmări panoramic derularea spectacolului, incitat de desele schimbări de unghi, de amplasările inedite ale scenelor, în cadrul ferestrelor, de pildă, sau de actorii care mişună pretutindeni pe platforme mişcătoare, pe motociclete, căţăraţi pe ziduri.

Trupa e performantă, jucînd în frig la temperaturi emoţionale maxime. Se detaşează Claudia Ieremia, care o joacă în acelaşi timp pe mamă (Hermione) şi pe fiică (Perdita) cu impresionantă capacitate de a trece de la gravitatea tragică a primei părţi la zburdălnicia celei de a doua, cînd îmbracă hainele vaporoase ale bucolicei Perdita. Ion Rizea e un Leontes încercănat, iar Ana Maria Cojocaru, în rolul salvatoarei Paulina, emană căldură şi înţelepciune. Grupul păstorilor e ceva mai amorf, ratînd într-un fel episoadele comice ale piesei, cele în jurul lui Autolycus, un fel de bufon sui-generis pe care Cătălin Ursu îl interpretează cam fără haz. Mişcarea ansamblului la care recurge regizorul cu ajutorul coregrafei Mălina Andrei imprimă reprezentaţiei un ritm dezlănţuit care estompează însă aceste neajunsuri. Poate cea mai mare provocare a spectacolului e adresată scenografului. Pus în situaţia de a găsi soluţii adesea imposibile pentru viziunea flamboaiantă a regizorului, Lucian Lichiardopol se descurcă bine, asigurînd atît fluidul acţiunii, cît şi tăietura pe diagonalele spaţiului. Singura problemă e că, din anumite unghiuri, actorii se văd doar bust, iar spectatorii îşi întind gîtul să-i poată privi. Şi e păcat, mai ales că vestmintele create de Stela Verebceanu sunt o încîntare. Multicolore, vaporoase cînd e cazul, ironice, groteşti, integrate tonusului de vitalitate al ansamblului.

Pe drumul unei vizibile convertiri de la automulţumire la autodepăşire, noua premieră cu Povestea de iarnă, în viziunea spectaculară fastuoasă şi originală a lui Alexander Hausvater, are şi meritul de a pune ambiţioasa trupă timişoreană în situaţia de a-şi depăşi limitele.