Shakespeare expandat - Povestea de iarnă

Zăpadă artificială, lasere, fum, împuşcături, moving heads, spoturi de urmărire, stroboscoape, proiecţii video, platforme mobile, panou electronic, o motocicletă, un cap de urs împăiat, manechine de vitrină, butaforie, măşti, actori care spun replici, cîntă - de la sonorităţi de operă la ritmuri latino - şi dansează, pe orizontala şi pe verticala unui spaţiu generos, al Sălii de Sport nr. 2 din Timişoara, concesionată Teatrului Naţional din Timişoara, aşa arată, concentrat, cele două ore şi un pic de Povestea de iarnă a lui Alexander Hausvater. De fapt, a lui William Shakespeare, înscenată de Alexander Hausvater.

Regizorul a dorit o variantă "cum n-a mai fost alta", ca să glăsuim în limbaj de poveste, aşa încît a decis să dea la o parte clasicul "a fost odată" şi să impună formula "aşa este acum". A luat Povestea de iarnă (la articularea din titlu realizatorii ţin foarte mult, deşi nu e crucială!), a tăiat semnificativ din text, iar ce a rămas în urma abrevierii voite i-a încredinţat, spre tălmăcire, lui Peca Ştefan. Tînăr de talent şi de succes, ataşat noilor teme şi modalităţi dramaturgice, Peca s-a aflat, îmi închipui, în faţa unei provocări. Stilistici şi lumi foarte diferite s-au confruntat în demersul său. S-a vrut, după o practică frecventă a prezentului, o variantă potrivită cu spiritul secolului XXI, fără a trăda, conform canonului, opera de pornire. Mai ales că nu-i chiar orice operă!

Numai că rezultatul e un produs căruia i se potriveşte mai bine termenul de "adaptare", iar înscrierea precizării pe afiş, ori măcar a particulei "după...", l-ar fi scutit pe traducător de reproşurile cărora acum trebuie să le facă faţă. Din buna intenţie de a-l transfera pe Shakespeare în actualitate, piesa e comprimată (ştiu, nu mai avem timp şi răbdare pentru tirade) la suita de întîmplări din Boemia şi Sicilia lui Leontes, respectiv Polixenes. Respectînd "comanda" directorului de scenă, Peca a tradus ceea ce i s-a dat urmînd ideea unei translaţii lingvistice care să scuture colbul depus pe lucrare. Doar că, din cînd în cînd, destul de des, din tonalitatea generală sar în auz neologisme nelalocul lor, precum "a consilia, dictator, remediu, alibi, indubitabil, bonus", contrastînd cu arhaismele conservate - olmaz, hîrdău, ungher, ananghie; se aude şi pluralul "refrenuri"(!), dar şi expresii neinteligibile ("să iei cinstei dreptul de a primi prieteni buni", "castrarea fetelor", "mi-aş regăsi o jumătate din odihnă", "cît trăieşte ea, inima îmi e o povară", "sufletul galben", "încrucişarea de specii e tot o reflexie a naturii"). The best of e stradalul "dacă pui bot"!

În prolog, personajul Hermione impune registrul thriller, cerînd să i se spună povestea "aşa, ca să mă sperii". Spectacolul dă consistenţă afirmaţiei, mai ales în prima lui jumătate, cînd totul se petrece sub semnul violenţei fizice, al războiului. Nu e limpede de ce toţi poartă haine militare, sînt înarmaţi, curtenii sînt agresaţi şi speriaţi. Spectatorii, plasaţi în miezul evenimentelor "scenice", ocupă zona de mijloc a unui patrulater pe ale cărui laturi se derulează naraţiunea teatrală. Ca să o poţi urmări, eşti instalat confortabil pe un scaun rotativ. Intenţia unei asemenea poziţionări e să alegi direcţia în care priveşti, implicîndu-te în receptare altfel decît de obicei. Dar şi aşa, vizibilitatea îţi dă de furcă în anumite momente.

Ceea ce s-a pierdut deliberat din piesa princeps, "balastul" poetic (e drept, adesea arborescent), face victime colaterale. Printre ele, motivaţia seriei de evenimente nefericite, verosimilitatea intrigii. Gelozia lui Leontes e expediată în cîteva fraze, dacă nu ştii dinainte toată istoria, te poţi întreba legitim: ce l-a apucat pe individul ăsta? Paradoxal, şi nu în avantajul spectacolului, lirismul shakespearian e conservat în maniera de interpretare a actorilor. Care, în loc să fie naturali, ca azi, joacă arătînd ostentativ convenţia, intrînd în contradicţie stilistică cu respiraţia noii versiuni a textului.

O cu totul altă lume, bucolică, ţi se înfăţişează în a doua parte a reprezentaţiei, cînd acţiunea se mută în Sicilia. Aici, imaginaţia lui Hausvater părăseşte orice autocontrol, iar abundenţa de mijloace tehnice atinge climaxul. În loc să placă, oboseşte. E redundantă: motocicleta (reală) pe care călătoreşte regele e dublată de o proiecţie video cu un vehicul identic, de sub ale cărui roţi ies flăcări, de parcă nu ai fi observat-o trecînd pe lîngă tine. În nota generală excesivă, unele propuneri scenografice frizează kitschul. Ursul, cel puţin, pare adus direct de la bîlci: un cap împăiat, smotocit bine şi cu leduri în loc de ochi! Soluţia cu figuranţi purtînd cagule, căţăraţi pe un perete de escaladare, în postura de jivine, e de o naivitate surprinzătoare. În opoziţie cu designul elaborat al măştilor egiptene şi cu costumele păstorilor, de pildă. Distribuţia e supusă unui efort considerabil, căruia (reverenţă echipei!) îi rezistă, dovedindu-şi forma. Fiecare interpretează mai multe roluri, rostesc vorbe (multe), cîntă (uneori live), susţin numere coregrafice.

Că Alexander Hausvater a vrut să updateze Povestea de iarnă e un gest estetic întemeiat. Regizorul a dorit un text aerisit, despovărat de desuetudine, simplificat structural. Însă ce simplifică în piesă, amplifică în plan spectacular. Sînt multe secvenţe frumoase, emoţionante ce se pierd în cavalcada de efecte vizuale şi sonore înfăţişate, căci ritmul în care îţi sînt livrate aproape nu-ţi îngăduie să le savurezi. Nu întotdeauna ceea ce e mult e şi bun. Senzaţia mea de spectator a fost că Hausvater, cuprins de "excitamentul" său artistic, a expandat Povestea... shakespeariană. I-a dat, prin mijloacele tipice teatrului, volum maxim, dar a şi sărăcit-o. De subtilitate şi de poetic.