Paul Cernat a declanşat o polemică (prin articolul intitulat "Puncte din oficiu pentru literatura română tînără") (n.red. partea 1 şi partea a II-a) cu toţi aceia - (tineri) scriitori şi cronicari, deopotrivă - care consideră capodopera ceva "desuet"; i-au răspuns Daniel Cristea-Enache ( în România literară), Alexandru Matei (în România liberă), Costi Rogozanu (pe blogul său de la Cotidianul) şi Bogdan-Alexandru Stănescu (în Suplimentul de cultură)...
Paul Cernat: O lume intelectuală cu e-uri
Dragă Paul,
Am citit cu încîntare răspunsul dat "criticilor tăi" în polemica despre proza tînără; la-nceput am avut mici temeri, mă gîndeam că "hidra" are prea multe capete şi că nu vei putea răspunde convingător la toate acuzaţiile -, dar nu: ai făcut-o, din punctul meu de vedere, triumfător (ca să rămînem în registrul metaforei cu hidra...). Am însă o veste proastă pentru tine (pe care o ştii şi tu): nu îi vei convinge pe cei care te-au criticat!
Dar nu acesta este scopul acestui dialog. Lucrul peste care mi se pare că ai trecut oarecum prea uşor este această întrebare capitală: cum poate exista valoare în absenţa ierarhiilor? Atunci cînd decretezi (cum fac "criticii tăi") că nu ne mai trebuie capodopere - ba chiar că nici scriitorii înşişi nu se mai gîndesc să le scrie, c-aşa-i "Zeitgeist"-ul! -, nu arunci, oare, la coş raţiunea însăşi de a fi a Literaturii? (Observă că folosesc majuscula; o fac intenţionat.)
Asta, o dată. Apoi: uitătura ironic-postmodernă spre capodopere şi autorii lor nu ştiu cît e de relevantă pentru operele respective, dar ştiu că ne defineşte într-un mod deloc flatant - drept privitori chiorîş la strugurii acri. S-a ajuns, după mine, la o enormitate: capodoperele trecutului sînt privite cu oarece condescendenţă, "contextualizate" & relativizate pentru că noi, cei de acum, nu mai avem feeling pentru ele... Iar asta pare OK! Bun, ştim cu toţii că orice operă trece prin testul prezentului; dar realizăm, uneori, cît de decadent a devenit acest prezent? Cît de mici, noi, în comparaţie cu geniile pe care le ironizăm? Faptul că sîntem încă în viaţă nu ne face mai deştepţi (cum par să creadă tot felul de vestale teroriste de pe bloguri...)
În fine, ultima chestiune: scrii, vorbim, polemizăm în numele unui umanism şi al unor valori pe care le considerăm valabile pentru toată lumea... Dar dacă (aşa cum susţine B.-A. Stănescu, citîndu-l pe Steiner) nu mai este aşa? Dacă generaţiile viitoare - crescute cu fast-literatură, hedoniste şi superficiale - vor scuipa, pur şi simplu, acolo unde cei de azi doar pun teancuri de maculatură deasupra, acoperind capodoperele? Ce lume va fi aceea, care nu doar că nu va mai scrie capodopere, dar nici măcar nu va fi interesată de cele deja scrise? Tot ce-mi doresc e să nu o mai prind.
Dragă Leo,
Primo. Evident că ideea de ierarhie (nu mă refer la topuri!) e respinsă laolaltă cu ideea de universalitate a valorilor tari, metafizice. Prin definiţie şi etimologie (axios-, axiologie etc.), ierarhia şi valoarea sînt inseparabile. Evident, nu de valoarea de întrebuinţare sau de valoarea de schimb e vorba aici. Dar, deşi valoarea estetică e cea mai slabă dintre cele tari, postmodernitatea ne sugerează că şi aici discriminări gen "sus" vs "jos", "cult" vs "popular" sînt absolutiste, reacţionare şi periculos-antidemocratice, transferînd insidios, prin determinism ideologic, criteriile socialului în planul artisticului. Şi ne mai învaţă că valorile sînt relative la context şi negociabile, fără a explica însă care sînt regulile acestei negocieri. Ce mă fac dacă negociez valoarea lui Dostoievski cu X de pe blogul terorista.ro, care ştii ce zice? "Nu citesc Dostoievski pt. că am răsfoit la raft Fraţii Karamazov şi numele personajelor mi s-au părut naşpa." Nu-i o glumă... Cînd reduci arta la divertisment şi o cobori, din lene, la nivelul tău, mai e cum mai e, dar să-i mai şi pretinzi să rămînă acolo...
Prin definiţie, critica judecă, discerne şi ierarhizează valorile. Dacă n-o face, nu e critică. Iar eu unul cred că valoarea estetică - nu esteticul! - e universalizabilă şi nereductibilă la context (istoric, geografic, cultural) sau la eventualele determinări extraliterare, de clasă, gender sau mai ştiu eu ce. Nu mi-am propus să-i conving pe "criticii mei", nu sînt aşa naiv. Am încercat doar să-i conving pe ceilalţi cititori că lucrurile nu stau chiar aşa cum spun respectivii critici. M-a amuzat observaţia lui Bogdan-Alexandru Stănescu potrivit căreia, spre deosebire de bătrînul şi moderatul "clasicizant" George Steiner, eu, ca june om al postmodernităţii, era de aşteptat să fiu mai racordat la Zeitgeist şi mai puţin apocaliptic. Dacă înţeleg bine, racordarea cu pricina înseamnă să te integrezi voios în ceea ce ţi se spune că e acest Zeitgeist: hedonism pragmatic, minimalism, divertisment generalizat, aplatizare "democratică". Altceva afirmam eu acolo: un autor cu personalitate nu se subordonează, conformist, Zeitgeist-ului, îl depăşeşte, ba uneori îi rezistă critic, deşi trăieşte în interiorul lui şi nu-l ignoră. Numai minorii simt nevoia gregară de a fi în gaşcă, în rînd cu anturajul. Dar dacă tot îl invocăm pe Steiner, de ce îl uităm pe fostul structuralist Todorov, cu diatribele lui recente despre declinul literaturii? Cît despre "Zeitgeist"-ofilii care aruncă la coş, cum spui, raţiunea de-a fi a Literaturii, pentru ei lucrurile sînt simple: literatura e ceva care gravitează între polul "marfă" (divertisment) şi polul "meserie" (tehnică, scriitură, artificiu postmodernist).
Secundo. N-am vrut să neg valoarea scriitorilor noştri buni de nouă sau încă nouă generaţie, am vrut doar să atrag atenţia că, judecaţi cu ocaua culturii înalte de altădată (din anii cînd cultura înaltă chiar conta pentru iubitorii de umanioare), prozatorii autohtoni sînt, cu cîteva excepţii, cam uşurei, tot mai uşurei cu cît scădem sub 35 de ani, şi că pentru ei folosim de regulă ocaua mică. Nu am făcut decît să reamintesc faptul că şi scriitorii mai noi, şi tinerii sau încă tinerii care ne canonim cu critica de întîmpinare sîntem nişte pigmei în raport cu "operele canonice pe care le ironizăm". E cazul să recunoaştem asta cu liminară modestie şi să ne resemnăm că, date fiind Zeitgeist-ul, epistema, sistemul de învăţămînt, locul literaturii în societate ş.cl., Literatura nu mai e posibilă - la noi şi aiurea - decît pe stoc. Marile utopii moderne, marile naraţiuni de legitimare produc, fie şi prin ricoşeu, opere literare pe măsură. Şi cum nu e rezonabil şi dezirabil să le regretăm pe cele dintîi, n-are rost să ne aşteptăm la resurecţia celorlalte. Bun, vei spune, rămîne să ne mulţumim cu ce avem în muzee şi în biblioteci. Dar nici aşa nu-i bine, după unii. Căci una e să recunoşti că Literatura nu mai e posibilă, alta e să afirmi "că e preferabilă literatura fără majusculă", cealaltă să se ducă naibii, că destul ne-a chinuit. Îngrijorător mi se pare faptul că asistăm la un fenomen mai general de refuz al "capodoperelor trecutului" de către cititorii cei mai tineri, ca şi cum n-ar avea ce învăţa de la ele. Văd în asta un refuz sistematic al valorilor mature de dragul celor "minore", o blocare într-un infantilism post-traumatic la care merită să reflectăm.
Tertio. Logica prezenteiştilor e pur biologistă. Potrivit ei, ceea ce este vechi şi canonizat e mort, mumificat sau îmbătrînit şi expirat, doar prezentul prospectiv poate fi considerat viu, proaspăt şi deci rulz. OK. Povestea cu strugurii acri e de înţeles la scriitori, iar publicul consumă ce-i place. Mai grav mi se pare faptul că şi unii critici încep să nu mai dea mulţi bani pe ideea de tradiţie umanistă şi de capodoperă, din adeziune conformistă la gustul "publicului larg" sau la idiosincraziile avangardei şi ca să nu rămînă pe margine, pierduţi în interpretare, în timp ce divertismentul e-n toi.
Ce lume intelectuală va fi aceea neinteresată de capodoperele trecutului? O lume "intelectuală" cu e-uri. Nici eu n-aş vrea să o prind. Dar dacă o prind totuşi, nu-mi rămîne decît să mă-nchid în bibliotecă.