"Go Straight to Hellboy!" - cu acest îndemn am încheiat cronica primului Hellboy (2004) şi nu văd nici un motiv să nu-l reiau şi-n debutul mult-aşteptatului sequel.
S-au schimbat multe în aceşti patru ani - regizorul Guillermo Del Toro s-a transformat dintr-un wonderboy cinefil într-un auteur sadea; celor de la Sony li s-a părut ridicol să finanţeze încă o aventură a diavolului roşcovan cu mână de beton aşa că au abandonat franciza (pesemne că acum îşi muşcă buzele, deh); în fine, adaptările BD au devenit un soi de parfum du jour - parcă niciodată n-au fost atât de multe. Şi atât de confuze... Cu o excepţie.
Finanţat de Universal, studio care i-a dat carte blanche şi buget dublu cineastului mexican, Hellboy 2 se dovedeşte oaza de aventură veritabilă (colorată, imatură) din noianul de aglomerări animate care împânzesc multiplexurile, care mai infantile, care mai pretenţioase. Să nu fiu greşit înţeles - filmul e cât se poate de juvenil (ai, pe alocuri, senzaţia unui sitcom CGI), de indulgent (tone de creaturi, imaginaţi-vă cantina din Star Wars şi înmulţiţi cu 100) şi de simplist (plotul încape pe un timbru), dar tonul e asumat şi aproape auto-parodic, atmosfera e contagios de minunată, iar ansamblul funcţionează de la spectaculos în sus. Aplauze pentru Del Toro, fireşte, dar întreprinderea ar fi fost şuie dacă Ron Perlman n-ar fi avut chef să-i împrumute (anti?)eroului o halcă zdravănă din şarmu-i imbatabil. Şi are un chef nebun.