Joseph Haydn moare în aceeaşi zi cu faimosul general Lannes, vechi camarad şi prieten al împăratului Napoleon. Într-o noapte de sfîrşit de mai. Sîntem în 31 mai 1809 şi suveranul francez este profund îndurerat la primirea veştii morţii viteazului său ostaş pe cîmpul de luptă, în timp ce dispariţia discretă în propriul pat a lui Haydn îl lasă rece. Dispoziţiile lui Napoleon sînt simple şi clare: funeralii militare pentru generalul Lannes şi sigilarea rapidă a lucrărilor compozitorului, ca să nu se risipească nimic. Pare de tot hazul, dar atunci lucrurile stăteau altfel decît azi: Napoleon ocupase întreaga Austrie şi abia scăpase de un atentat împotriva lui.
Haydn este înmormîntat rapid, fără nici un fel de onoruri. Peste cîteva zile însă, ziarele pariziene anunţau cititorii francezi de moartea, la Viena, a ilustrului compozitor, căruia i se acorda respectul cuvenit la Paris dintr-un motiv foarte simplu: era membru al Institutului Franţei. Austriecii, speriaţi bine de teroristul numărul unu al Europei, abia peste două săptămîni l-au comemorat la Viena, pe 15 iunie, la Schottenkirche, ceremonie organizată tot de autorităţile franceze, la care au sperat să vină şi împăratul. Nu a venit. În schimb, a participat un întreg mănunchi de generali dintre cei din imediata apropiere a lui Napoleon, printre ei aflîndu-se şi generalii Marmont şi Davout. Ironia istoriei, farsele contemporaneităţii şi ale istoriei? Cine mai ştie astăzi de generalii lui Napoleon, cine nu ştie de Joseph Haydn?
Vienezii nu s-au înghesuit la ceremonie, amestec de frică, dar şi de ură, moartea lui Haydn coincidea cu execuţia lui Frederic Staps, junele austriac care încercase să-l asasineze pe iubitul general, ajuns pe zi ce trece un mai puţin iubit autocrat. Poveşti, file de poveste: aşa începe posteritatea marelui muzician, unul dintre stîlpii de bază ai clasicismului european. Figură de referinţă a întregii istorii a muzicii, dar şi un model de inspirat creator. După Haydn au fost şi Beethoven, şi Mozart, fără de care am fi fost cu toţii mult mai săraci. Că ne place muzica, vinul sau femeile, precum veselilor vienezi, aprope că nu mai contează. Terminînd Sonata pentru violoncel şi pian op. 69 imediat după moartea lui Haydn, Beethoven notează pe partitura lucrării: "între lacrimi şi inima cernită", ca semn al mîhnirii produse de moartea lui Haydn.
Au trecut 200 de ani. Sîntem în ianuarie 2009 şi vom comemora şi noi cum se cuvine personalitatea genialului muzician. Un prim moment a fost concertul de la Ateneul Român, unde o simfonie de tinereţe a lui Haydn a fost interpretată de orchestra Filarmonicii "G. Enescu", sub bagheta maestrului Cristian Mandeal. Un concert închegat şi bine alcătuit, cu Mihaela Ursuleasa în mare vervă şi pe zi ce trece mai rafinată, dincolo de virtuozităţile ei dintotdeauna, ca solistă în Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Franz Liszt, iar în partea a doua, rar cîntatul Te Deum al lui Bruckner. Cumva binevenit pentru memoria lui Haydn, la concertul cu generali francezi din iunie 1809 interpretîndu-se inegalabilul Requiem al lui Mozart.
Iată cum ceea ce era cîndva "actualitate" se transformă în detalii ascunse doar prin cărţi, şi ceea ni se pare astăzi important şi etern devine o veşnicie repede consumată în malaxorul timpului. Ce rămîne? Marea artă, doar creaţia este cea care rămîne. Nici măcar ea întotdeauna, intervin atîtea necunoscute care sucesc şi răsucesc destinul oamenilor, dar şi al operelor de artă. Cine îşi poate imagina astăzi că fascinantul Vermeer a fost ignorat două secole, iar marele Johann Sebastian Bach, complet uitat 150 de ani, pînă îl redescoperă Felix Mendelssohn Bartholdy. Exemplele se pot multiplica atunci cînd vine vorba de capriciile şi nedreptăţile destinului. Dar Haydn?
Haydn a fost un norocos. Apreciat, admirat şi iubit de contemporani, simpli melomani ai Europei sau profesionişti ai muzicii - să mai amintim de scrisorile lui Mozart şi de dedicaţia către "Giuseppe Haydn", depusă "Dal suo amice" pe propriile sale prime şase cvartete? (că veni vorba, ciclul de concerte cu cvartete de Haydn al minunatului cvartet ieşean Voces, din această iarnă, nu a beneficiat de mediatizarea absolut necesară unui astfel de real eveniment, păcat...) - cum spuneam, Haydn a beneficiat de graţiile posterităţii. A lăsat omenirii nu mai puţin de 1.696 de lucrări. Dintre cele mai variate, fără să fie toate capodopere, dar toate sînt atinse de aripa marelui meseriaş care a fost Haydn. Ceea nu numim azi un real profesionist. Peste o sută de simfonii şi lucrări camerale de tot felul, concerte peste concerte, unele dintre ele fiind deja puncte de referinţă în repertoriul oricărui interpret de azi, mari lucrări vocal simfonice, precum cunoscutul Anotimpurile, dar ce nu a compus Haydn? Merită toate admiraţia noastră şi după cei 200 de ani de cînd a trecut în eternitate. Vom avea prilejul să revenim asupra lui în tot cursul anului 2009.
Fără să aibă vreo lucrare de Haydn în program, recomandăm, totuşi, concertul din această săptămînă al Filarmonicii "G. Enescu". În primul rînd, pentru Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev. Solist: Vlad Stănculescu, dirijor: Didier Benetti, care va prezenta în primă audiţie şi o lucrare simfonică proprie, Viziuni, alături de Simfonia IV de Ceaikovski, cea care-i place atît de mult Condolleezzei Rice.