Filonul romantic al concertului de vioară de Johannes Brahms

La Ateneul Român, în 22 ianuarie 2009, Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu" a interpretat două dintre opusurile fundamentale pentru literatura muzicală: Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 77 de Johannes Brahms, solist Gabriel Croitoru şi Simfonia nr. 5 în re minor, op. 47 de Dmitri Şostakovici.

Gabriel Croitoru este un violonist în plină forţă interpretativă. Publicul vine la concertele sale în număr mare, mai ales tinerii, fiindcă el cântă cu o dăruire totală. Vioara sa, construită de Joseph Guarnerius, supranumită Catedrala (1730) are un sunet cu putere mare de penetrare acustică, calitate timbrală omogenă, răspunzând instantaneu la cea mai mică atingere cu arcuşul şi la cel mai fin vibrato.

Experienţa de solist (peste 1000 de concerte în Europa şi Asia), de prim violonist al Cvartetului de Stat Transilvan al Filarmonicii din Cluj şi generozitatea împărtăşirii măiestriei violonistice (profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti) se percep în degajarea lui Gabriel Croitoru, manifestată în actul interpretativ. Virtuozitatea se conjugă cu expresivitatea, astfel încât violonistul comunică mulţimea sensurilor muzicii romantice a lui Johannes Brahms, cu o deosebită naturaleţe şi spontaneitate. El a câştigat premii la marile concursuri de vioară, precum Henryk Wieniawski, Pablo de Sarsate, Tibor Varga, Niccolò Paganini, Fritz Kreisler, Zino Francescatti, Jacques Thibaud.

Concertul în Re major op.77 de Johannes Brahms a fost dedicat lui Joseph Joachim. În primă instanţă, lucrarea a fost considerată Gegen der Geige (împotriva viorii) şi Gegen das Orchester (împotriva orchestrei). În realitate, dincolo de dificultăţile tehnice reale, opusul brahmsian este o simfonie cu instrument obligat. El reprezintă "un omagiu adus unei îndelungi lupte de a impune marea muzică într-o lume detaşată de binefacerile ei."(Ioana Ştefănescu). Prin această lucrare se continuă linia marilor concerte violonistice compuse de Bach, Mozart, Beethoven şi Felix Mendelssohn-Bartholdy (în detrimentul încrengăturii tehniciste a opusurilor lui: Paganini, Vieuxtemps, Wieniawski, Ernst ori Lipinski).

În prima parte a Concertului, Allegro non troppo, după o introducere orchestrală de mari proporţii, vioara solistă debutează printr-un lung pasaj improvizatoric ce conduce la reafirmarea ideii muzicale principale. Solistul a prezentat-o cu o sonoritate plină de nobleţe, arcuind splendid curba melodică în registrul înalt al viorii. Intervenţiile energice, cu acorduri placate pe ritmuri punctate dădeau impresia de tunet. Apoi, lirismul celei de-a doua idei muzicale din Expoziţia formei de sonată s-a făcut simţit prin căldura vibrato-ului şi timbrul catifelat (Gabriel Croitoru s-a perfecţionat cu Salvatore Acardo şi Zino Francescatti). Cadenţa solistică (plasată) între Repriză şi Codă a avut strălucire şi virtuozitate, integrându-se stilistic.

Trecerea temei liedului de la oboi la vioara solistă, în Adagio, a fost realizată sensibil. Puritatea melodică se îmbina cu gravitatea simplităţii în frazare. Datorită densităţii sunetului viorii soliste, confesiunea brahmsiană, plină de nostalgie, ajungea înnobilată la auditoriu.

Finalul Concertului, din păcate, a fost sub semnul instabilităţii tempo-ului şi al unor desincronizări (solist - orchestră), din cauza slabei prestaţii a dirijorului Theo Wolters, dar şi a nesiguranţei în atac a concertmaestrului (de împrumut). Spre finalul Rondo-ului, solistul a fost nevoit să conducă prin gesturi ferme, accente şi accelerando, ansamblul simfonic. La cererea publicului, Gabriel Croitoru a cântat cu virtuozitate şi eleganţă piesa Recitativ şi Scherzo de Fritz Kreisler, într-o variantă prescurtată.

În interpretarea Simfoniei nr. 5 în re minor, op. 47 de Dmitri Şostakovici dirijorul olandez Theo Wolters a reuşit, cu ajutorul ansamblului simfonic, să redea caracterul dramatic al muzicii. Tremolo-ul corzilor suprapus cu solo-ul oboiului, harpa împreună cu flautul solo ori pizzicato-ul viorii prime asociate cu partida de violoncel, au fost momente timbrale realizate cu mult rafinament. Temele viguroase ale primei mişcări, Moderato, atmosfera lugubră a coralului coardelor (partida violinei prime combinată cu violina secundă în divisi) din partea a III-a, Largo, creşterile intensităţii sonore (realizate prin adăugarea de instrumente din aceeaşi familie), ritmurile obsedante din ultima parte a simfoniei - toate acestea au contribuit la înfăţişarea prin sunete a unei meditaţii privind sensurile existenţei şi ale devenirii personalităţii într-o lume marcată de contradicţii şi ostilităţi.