Un concert plin de armonii sublime şi de prospeţime s-a dovedit recentul concert de la Ateneul Român. Unde, alături de Orchestra Filarmonicii "George Enescu" s-au produs multilateralul percuţionist, compozitor şi dirijor, francezul - mai vechi prieten al sălilor noastre de concert - Didier Benetti şi multitalentatul violonist român Vlad Stănculeasa. În program, o lucrare în primă audiţie a jucăuş-neliniştitului francez, Viziuni, cu sonorităţi exotice şi variate salturi armonice pentru ca să nu adoarmă Mitzura lui Arghezi, dar nici melomanii prea leneşi, la care s-au adăugat două piese clasice din marele repertoriu de concert. Concertul nr. 2, în sol minor, pentru vioară şi orchestră de Serghei Prokofiev şi Simfonia a IV-a de P.I. Ceaikovski.
Surpriza entuziastă a serii a fost prestaţia de excepţie a violonistului român, care a electrizat sala şi a smuls nu doar ropote de aplauze. Pentru lirismul şi sensibilitatea dovedite, prin sunetul clar şi puternic, dar şi printr-un bun dozaj al virtuozităţii. Dincolo de rafinamentele partiturii lui Prokofiev, compozitor de mari fineţuri timbrale. Dacă Vlad Stănculeasa a obţinut cîteva aprecieri de genul "debut violonistic strălucit" şi "rafinament violonistic şi înţelegere a textului rar întîlnite" de la un critic muzical, pe cît de prestigios, pe atît de năzuros, precum Dumitru Avachian, putem conchide că succesul a fost pe deplin meritat. La cererea publicului, Vlad Stănculeasa a interpretat, plin de căldură şi candoare, de emoţie şi participare lăuntrică, piesa Lăutarul de George Enescu. Inspirată opţiune şi cu bune trimiteri la experimentul realizat de Washigton Post cu marele violonist Joshua Bell.
Dar pînă să glosăm în marginea unei pline de semnificaţii farse-anchetă-experiment-studiu sociologic, să vedem, totuşi, cine este noua stea a violonisticii româneşti. Vlad Stănculeasa se naşte la Craiova, în 1984. Primele lecţii de muzică le ia cu sora sa, pianista Yvona Hristescu. Urmează cursurile Liceului de Artă "Marin Sorescu", la clasa Ştefan Dumitru. Studii cu Mihaela Tomescu şi Ladislau Csendes, Liviu Prunariu, Ştefan Gheorghiu etc. Obţine în decursul anilor de şcoală şi de Conservator - Academia Naţională de Muzică din Bucureşti şi Academia de Muzică "Yehudi Menuhin" din Gstaad, Elveţia - peste 25 de premii la diverse concursuri naţionale şi internaţionale. Un premiu al II-lea la Concursul "Renate Molinari" şi un Premiu Special la Concursul Internaţional "George Enescu" din 2007 îl consacră şi îl impun. Numeroase concerte în ţară, dar şi în Elveţia, Olanda, Portugalia etc. În prezent, este student la Conservatorul din Lausanne, clasa maestrului Pierre Amoyal, un alt prieten al vieţii muzicale româneşti.
Un mare violonist se naşte sub ochii noştri, ducînd mai departe virtuţile marilor şi talentaţilor "lăutari". Elogiu deplin şi discret adus marilor muzicieni. Cum s-a întîmplat şi cu "lăutarul" Joshua Bell, care a cîntat incognito într-o staţie de metrou din Washington. Preţ de o oră. Rezultatele sînt stupefiante! A interpretat faimoasele partite şi suite pentru vioară solo pe un instrument care costă 3,5 milioane de dolari. Aceleaşi suite pe care le cînta dumnezeieşte şi George Enescu. Au trecut prin dreptul lui peste 2.000 de călători. Marea lor majoritate, extrem de grăbiţi; doar cîţiva s-au oprit să-l asculte. Doar 20 de trecători au pus cîţiva dolari în cutia viorii, doar şase inşi s-au arătat dispuşi să-l asculte. În 45 de minute s-au colectat 32 de dolari. Cu două zile în urmă, la un concert de la Boston, cu casa închisă, biletul costa 100 de dolari. De reţinut atenţia unor copii care au vrut să se oprească şi să-l asculte pe marele violonist, în timp ce părinţii trăgeau de ei. O oră de mare muzică în metroul din Washington, acelaşi oraş care strînge în aceste zile peste 2 milioane de vizitatori ca să-l vadă pe noul preşedinte Barack Obama.
Detaliile experimentului social sînt stupefiante. Ca şi interogaţiile care se nasc. Despre percepţia, gustul şi priorităţile oamenilor. Avem nevoie de artă, de muzică, de frumos? Sau ne mulţumim să furăm cîte ceva, cum şi cît apucăm, aşa, pe fugă, pe unde ne este dat să trăim? La Washington sau la Bucureşti, cu sau fără televiziune. Dacă acum doi ani Joshua Bell se producea la Sala Palatului prin indisponibilizarea neaşteptată a lui Maxim Vengerov, la Festivalul Enescu din anul acesta va fi unul dintre invitaţii de onoare. Are şi gloria partea ei de recunoaştere. Or fi multe pe lumea asta "deşertăciune şi vînare de vînt", dar nu marea muzică.
"Lăutarii" Joshua Bell şi Vlad Stănculeasa o slujesc exemplar.