Overcoming Dictatorship: 22 decembrie 2008 - 18 ianuarie 2009
Close to Home (expoziţie de fotografie): 9 - 22 ianuarie 2009m Galeria Etaj 3/4, TNB
Partie en révolution...
Atunci cînd, în decembrie 1989, Alison Mutler a plecat spre România, alături de o echipă de televiziune, în calitate de bun cunoscător al limbii române, pe care o studiase la Londra, ea a lăsat - pe uşa buticului pe care îl avea în capitala Marii Britanii - un bilet: "Plecată la revoluţie...". Pe atunci nu ştia că acestei experienţe îi vor urma altele la Bucureşti, iar acestei plecări temporare "la revoluţie" la 23 ani îi va urma viaţa permanent trăită în acest loc, al "revoluţiei". În 1993, a devenit responsabila biroului de presă din România al Associated Press şi preşedinta Asociaţiei Presei Străine în România.
Alison Mutler nu are o legătură directă cu expoziţiile despre care vorbim în acest articol; intervievată în cel mai recent număr (38) al revistei francofone Regard, jurnalista povesteşte despre experienţa sa în România înainte şi după '89, despre integrarea sa aici, despre schimbările care s-au produs de-a lungul celor 20 de ani de la căderea comunismului.
"Partie en révolution", acest mesaj lăsat pe uşa magazinului de către Alison, respiră însă aerul acelor vremuri de schimbare din Europa şi se situează exact la graniţa dintre Overcoming Dictatorship şi Close to Home. Cele două expoziţii de la Galeria Etaj 3/4 (TNB) vorbesc despre două simptome ale căderii Cortinei de Fier. Overcoming... încearcă să surprindă, cu ajutorul unui grup de artişti, exact spiritul post-'89, efortul de a învinge trecutul printr-o plasare critică în prezent, şi dificila repoziţionare în societatea actuală. Close to Home, parte dintr-un proiect mai amplu al British Council, intitulat Living Together, este o expoziţie de fotografie cuprinzînd lucrările a opt artişti din Europa de Sud-Est, explorare a migraţiei forţate, a dislocării, a acelui "aproape de casă" (sau "aproape ca acasă"?), dar niciodată totuşi "acasă" al celor obligaţi să-şi părăsească locul în care s-au născut, păstrîndu-şi mereu în minte ideea reîntoarcerii.
Overcoming Dictatorship
Pe 22 decembrie 2009, s-a vernisat la Galeria Etaj 3/4 expoziţia colectivă Overcoming Dictatorship: expoziţie născută în urma unor discuţii şi workshop-uri preliminare, ca parte a unui proiect finanţat de Uniunea Europeană între 2006 şi 2009. Artă produsă ca răspuns la căderea blocului sovietic în 1989, cu implicarea a zece artişti, aleşi atît din Est, cît şi din Vest. De altfel, expoziţia va circula în fiecare dintre ţările celor participanţi (Polonia, România, Ungaria, Italia, Cehia, Germania).
Depăşirea comunismului, asumarea şi criticarea societăţii actuale, a globalizării şi a noilor "uniuni". O expoziţie cu o miză foarte mare, care pe hîrtie ia amploare, dar care în realitate, în spaţiul expoziţional, se pulverizează. O expoziţie, din păcate, mai degrabă compusă pe loc, în fugă, decît născută în urma întîlnirilor şi discuţiilor premergătoare. Dacă o parte dintre "piesele" sale sunt deja clişeu (inevitabil atunci cînd vorbeşti de o dictatură şi de căderea acesteia?), cîteva lucrări din expoziţie atrag atenţia tocmai prin reducerea lor la icon, prin simplificarea maximă. Vlad Nancă participă în expoziţie cu două lucrări din 2003. I Do Not Know What Union I want to Belong Anymore e simplă, previzibilă, inevitabilă într-o expoziţie de gen. Secera şi ciocanul se mută pe albastrul steagului Uniunii Europene. Cele douăsprezece stele ale UE sunt imprimate pe roşul drapelului comunist. Cel mai rapid răspuns posibil adus societăţii actuale, ce recheamă un altul, acesta în schimb sublimat la maximum: steagul Uniunii Europene Made in China, desen al lui Dan Perjovschi, cu markerul pe geamurile muzeului MART din Rovereto, Italia, în cadrul expoziţiei din 2008, Eurasia.
Individuality Versus Dictatorship a artistului german Ulf Göpfert, tancul în miniatură care înlocuieşte desenul de camuflaj cu diferite alte modele intens colorate, tocmai pentru a anihila imaginea puterii, a armatei, a dictaturii, este imaginea artei eliberate, a Vestului liber. Culorile vii folosite de către artist pentru a îmbrăca tancul sunt ale graffiti-ului, ale libertăţii de exprimare într-un loc al cenzurii, ale Berlinului eliberat. Artistul american Keith Haring a desenat în 1986, la cererea muzeului Checkpoint Charlie, 300 de metri de Zid al Berlinului vestic, folosind culorile steagului german. Thierry Noir şi Christophe Bouchet sunt alte două nume importante în istoria Zidului Berlinului şi din istoria artei contemporane, nume pe care lucrarea artistului german te determină să le aminteşti.
Modelele folosite de către Ulf Göpfert pentru tancul său (bulinele, pătratele, dreptunghiurile, liniile pur şi simplu) pierd, dizolvă urma oricărui însemn al puterii. În acest context, discuţia despre alte reprezentări ale tancului în arta contemporană, ca simbol al puterii anihilate, devine inevitabilă. Artistul rus Anatoli Osmolovsky expunea la Documenta 12 din 2007 Hardware, tancurile-bijuterie, perfect lustruite, fără turelă, total inutile. Apoi, Daniel Knorr, prin Agenţi (2004), lucrare "expusă" în paginile revistei Idea (artă+societate), nr.18, dă naştere unui număr de 192 de figuri identice, avînd forma unor tancuri, îmbrăcate în cîte un drapel naţional. Fiecare tanc are un număr, iar legenda din final descoperă, în ordine alfabetică, statele lumii. Aliniaţi unii lîngă alţii, "agenţii" sunt uniformizaţi, egalizaţi, sunt puteri nivelate. Iar tancul lui Göpfert devine obiectul artistic care sfidează puterea.
Un alt "tanc" celebru în arta contemporană este cel al cehului David Černý, în aceste zile unul dintre cei mai discutaţi artişti contemporani, pentru proiectul său fictiv Entropa (cu această ocazie, vă invit să citiţi cu atenţie catalogul acestei expoziţii: http://bruxelles.blogs.liberation.fr/entropa.pdf, la care voi reveni în articole viitoare). În noaptea de 27 spre 28 aprilie 1991, "copilul teribil" al artei vizuale ceheşti vopsea în roz faimosul tanc-emblemă, monument sovietic, simbol al eliberării Cehoslovaciei în '45 şi amintire vie a ocupaţiei sovietice din '68. "Tancul roz", pictat în verde la loc de către armată, apoi repictat în roz printr-o decizie a parlamentului, se află astăzi la Muzeul Aviaţiei din Kbely, Praga.
Almost 30 Years: cele două panouri serigrafice ale artistului ungur Sándor Pinczehelyi sunt datate 1973 şi 2002. Cu secera şi ciocanul în mîini în '73, cu mîinile goale 29 de ani mai tîrziu, dar avînd aceeaşi poziţie încleştată a acestora: pumnii strînşi, braţele încrucişate la piept. "Poate într-o zi palmele se vor deschide...", se spune în textul de prezentare a lucrării. Stare tranzitorie aşadar, critică faţă de lumea actuală, moment indecis, care intuieşte şi speră un altul în viitor. Panourile lui Pinczehelyi amintesc de cunoscuta Sickle and Hammer a lui Warhol, din 1977, prezentă în colecţia noului Muzeu Naţional al Artelor Secolui XXI, din Roma, MAXXI.
Aceeaşi "seceră şi ciocan" în sculptura din bronz, născută la scurt timp de la schimbare, în 1991, a artistului polonez Aleksander Zyśkow. Sickle and Hammer apar pentru prima oară despărţite în două. Create fiecare din două bucăţi separate, este interesant cum "ciocanul" are la baza sa şi se sprijină pe o cruce, nu întîmplător. De asemenea, deşi această sculptură proclamă tocmai ruptura în două a acestui icon comunist, mişcarea privitorului, rotirea acestuia în jurul ei dă naştere, la un moment dat, unui cadru ce recreează întregul, originalul.
Close to Home
Versiunea integrală a expoziţiei Close to Home a fost lansată la Belfast în mai 2008. Apoi, au urmat Salonic, Sofia, Tbilisi, Erevan, Bucureşti şi - vor urma - Sarajevo şi Cracovia. Fiecare artist fotograf din expoziţie spune, prin obiectivul său, povestea unor oameni legaţi fiecare de una dintre ţările în care Close to Home este itinerată. Marile evenimente rămîn fundalul, camera fotografică măreşte detaliile. Poveştile unor case abandonate în fugă, lăsate cu toate semnele locuirii lor, case în care mulţi speră să se întoarcă, dar în care cei mai mulţi nu ajung să o mai facă, cum e cazul celor din fotografiile lui David Creedon: între 1949 şi 1989, peste 800.000 de oameni au părăsit Irlanda, din cauza sărăciei şi a lipsei locurilor de muncă. Fiecare colţ fotografiat are, printre lucrurile distruse de timp, o icoană.
Dana Popa, româncă stabilită la Londra, spune poveştile unor fete ce au supravieţuit traficului de carne vie de după 1989, din Republica Moldova. Victimele din seria Nu sunt Nataşa sunt fete care încearcă să-şi reia viaţa. Ele au reuşit să se întoarcă acasă, după luni sau ani de prostituţie forţată.
Bagajele memoriei sunt imaginile caselor abandonate "imprimate" pe bagaje de către artistul Yuval Yairi, ce au aparţinut cîndva palestinienilor, refugiaţi sau evacuaţi în timpul războaielor din 1948 şi 1967. Povestea unor oameni ce mai păstrează cheile caselor lor părăsite, ca o ultimă amintire de "acasă" sau într-o speranţă continuă a reîntoarcerii.
Ivor Prickett surprinde vieţile mai multor familii de sîrbi (parte din cei peste 300.000), nevoite să fugă din Croaţia între 1991 şi 1995, în timpul războiului croat de independenţă. Aceasta a fost considerată cea mai mare dislocare de populaţie din Europa după cel de-al doilea război mondial. 12 ani mai tîrziu, aproape jumătate dintre ei continuă să se întoarcă şi îşi refac viaţa în ţara natală, îşi reconstruiesc încet-încet identitatea.
Migraţii temporare, întreruperi ale cursului vieţii, speranţa reluării lui din punctul în care a fost părăsit, iluzia odiseică a reîntoarcerii: viaţa, de fapt, continuă altfel, nu mai revine niciodată de unde s-a întrerupt. Ceea ce, istoric, s-a numit, în Estul postcomunist, "tranziţie" se dovedeşte a fi, de fapt, condiţia de bază a umanităţii contemporane, pe care, pînă una-alta, doar arta a reuşit să şi-o asume conştient, să trăiască în ea: migraţia permanentă într-o lume tot mai vastă şi mai omogenă, nomadismul tot mai pe loc, în speranţa schimbării...