Măşti pe substratul istoriei - Ioana şi focul

Într-o cronică a unui spectacol de teatru nu ar trebui să ne intereseze, poate, în mod primordial, firul narativ. Cronicarul ar trebui să se raporteze critic (în sensul iniţierii unui demers analitic) la actul artistic şi să caute semnificaţii. În plus, nimic nu se poate povesti aşa cum a fost ("învăţătură de minte" pe care cei care scriu despre artă trebuie să o primească la finalul reprezentaţiei).

În cazul spectacolului Ioana şi focul de Matei Vişniec, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, primul aspect asupra căruia trebuie să ne aplecăm este povestea, tocmai pentru că ea este cea care trebuie depăşită. Depăşirea poveştii se poate face numai printr-o asumare a ei, aşa cum este, oricât de puţin credibilă ar părea. Aşadar, ce se petrece în spectacol? O trupă de actori încearcă să "însceneze" mitul Ioanei d'Arc şi îşi dau seama că au nevoie de un miracol. Miracolul se petrece, în scenă apare, smulsă din rărunchii istoriei, "adevărata Ioana d'Arc". De aici urmează o întreagă confruntare, în special între modul în care maestrul trupei (interpretat de Marius Manole) abordează discursul istoric şi modul în care Ioana (Dorina Chiriac) consideră că trebuie transmis adevărul.

Orice am spune dincolo de aceste rânduri nu mai poate avea calitate de naraţiune, pentru simplul fapt că avem de-a face, pe tot parcursul spectacolului, cu întretăieri între viziuni asupra a ceea ce este sau nu real. Dincolo de faptul că este o construcţie despre substanţa fictivă a istoriei, despre importanţa şi funcţia pe care miturile o au în manipularea subconştientului colectiv, spectacolul Ioana şi focul poate fi privit ca o tentativă de a da un răspuns la întrebarea: "Ce înseamnă că ceva este real?"

Pentru a înţelege şi a aprofunda această funcţie a spectacolului Ioana şi focul, este necesar să acordăm o atenţie sporită personajului interpretat de Marius Manole. Maestrul trupei care doreşte să reînvie mitul Ioanei d'Arc schimbă pe rând identităţi care ne fac, aşa cum ar fi logic să credem, că el interpretează mai multe personaje. Este pe rând Povestitor, Călugăr, Bufon, Duce de Bedford, Cardinal, Rector.

O privire atentă poate descoperi că avem de-a face, mai mult decât cu faţete ale aceluiaşi personaj, cu măşti bine aşezate pe ceea am putea defini ca substrat al istoriei. Există o întreagă logică a construcţiei acestui personaj/ complex de personaje. Iniţial el este maestrul trupei, adică un om de teatru, un actor a cărui funcţie de bază este desigur asumarea de roluri, prezentarea filtrată, transfigurată a realităţii. Maestrul are rolul Povestitorului, cel care ne spune cum s-au petrecut lucrurile prin prisma unei subiectivităţi. Ceea ce Marius Manole aduce în scenă este de fapt, un personaj-sinteză, rezultat din întâlnirea dintre substanţa teatrului şi substanţa istoriei, adică tocmai combinaţia propice generării de mituri. Personajul sinteză asumă şi alte identităţi care nu sunt fundamental diferite de ceea ce reprezintă personajul de fond. Celelalte personaje sunt, deci, măşti pe un substrat care generează substanţa miturilor.

Un aspect interesant al acestui spectacol este sentimentul copleşitor de realitate pe care ni-l transmite Ioana d'Arc. (Este, fără îndoială, meritul Dorinei Chiriac care aduce în scenă un grad de firesc pe care, la un moment dat îl credeam specie pe cale de dispariţie în teatrul românesc). Cu cât Ioana d'Arc câştigă în concentraţia de realitate, cu atât trupa primeşte accente de ficţiune. Este, desigur, vorba despre eternul joc între ceea ce e real şi ce nu, între capacitatea mitului de a se impune ca veridic şi a realului de a trece, prin interpretare, în sfera ficţiunii.

Sunt multe aspecte care ar trebui discutate cu privire la acest spectacol: discreţia regiei şi capacitatea Cătălinei Buzoianu de a lăsa actorul liber să ajungă exact la ceea ce trebuie să exprime, interpretările de excepţie ale lui Marius Manole şi Dorinei Chiriac, bucuria întregii trupe de a fi pe scenă, capacitatea acestui spectacol de a genera în egală măsură umor şi emoţie.

Cel mai important aspect asupra căruia mi se pare semnificativ să insist este însă cel legat de modul în care se scrie istoria, de jocul cu timpul dat de intersecţiile naturale între secolele XV şi XXI, de aceste măşti aruncate cu sens pe substratul istoriei.

Şi mai ceva peste care nu putem trece cu indiferenţă. La finalul spectacolului, Povestitorul enumeră toate mărcile de produse care au purtat, în timp, numele Ioanei d'Arc. Şi nu putem să nu ne întrebăm: oare la Van Gogh ne gândim realmente când cumpărăm din Amsterdam o cană pe care se află imprimată o pictură de a lui? Suntem conştienţi de geniul lui Gaudi când ne luăm un magnet de frigider repezentând Sagrada Familia? La Isus ne e gândul când de la Vatican ne achiţionăm un breloc cu imaginea Pruncului? Sigur, putem spune că sunt simboluri... Dar simbolul este cel care deschide o lume şi nu intră în sfera comercialului. Ceea ce noi ne grăbim să ne cumpărăm sunt cel mai adesea semne într-o logică a consumului, care nu mai se deschid spre nimic, poate doar spre consum însuşi ca esenţă a omului contemporan.

Prin urmare, substanţa miturilor se naşte din întrepătrunderea spiritului teatrului cu cel al istoriei, care nu e nicicând obiectivă şi scapă perpetuu oricărei definiţii a realităţii.

Poate că mai există o concluzie ce poate fi formulată la finalul spectacolului Ioana şi focul: teatrul râmâne încă un spaţiu în care putem spera că miracolele pot să mai apară în carne şi oase.