Actor al Teatrului Naţional din capitală, dar prezent pe multe alte scene din Bucureşti şi din ţară, Marius Manole este considerat, la doar cei 30 de ani ai săi, unul dintre cei mai prolifici şi mai talentaţi actori de teatru din România. Cel mai recent spectacol al său se numeşte Ioana şi focul de Matei Vişniec şi se joacă la Teatrul de Comedie, în regia Cătălinei Buzoianu.
Gina Şerbănescu: Ioana şi focul este un spectacol special, plin de energie... Cum aţi reuşit?
Marius Manole: Cînd am început să lucrăm la acest spectacol, toată echipa a pornit de la ideea că trebuie să o iubim pe Ioana. Şi asta pentru că, mai întîi, trebuie să admitem că e vorba de lucruri aflate dincolo de noi şi de puterea noastră de înţelegere, lucruri care ţin de misticism, de o zonă energetică specială... Această atitudine ne ajută mult în spectacol. Lucrurile aşa-zis concrete ne ajută mai puţin.
G. Ş.: Putem citi pe site-ul Teatrului de Comedie că "în acest spectacol Marius Manole interpretează şase personaje"; mie însă mi se pare evident substratul lor comun.
M.M.: Da, întocmai, pentru că personajul Povestitorului înfăţişează personajele celelalte, le simte şi le asumă într-un mod personal, şi nu aşa cum erau ele realmente. Dar, evident, substratul lor comun sînt eu, iar eu le interpretez cu anumite diferenţe, păstrîndu-le totuşi o linie comună.
G. Ş.: De cele mai multe ori un spectacol se naşte într-un spaţiu cultural, dintr-o nevoie a locului. Probabil este şi cazul piesei Ioana şi focul. Cu ce ne ajută pe noi acest spectacol?
M.M.: Pot să te întreb eu cu ce te ajută pe tine spectacolul?
G. Ş.: Pe mine spectacolul acesta nu mă ajută cu povestea. Mă ajută cu capacitatea lui de a mă face să rîd imediat înainte de a-mi da lacrimile. Dacă pot trăi aceste două tipuri distincte de emoţie într-un singur minut înseamnă că trăiesc realmente.
M.M.: Într-adevăr, eu cred că starea pe care ţi-o dă acest spectacol, atunci cînd noi jucăm bine, depăşeşte povestea. Şi cred că meritul principal îl are Dorina Chiriac. Ea şi-a construit rolul printr-o "dezbrăcare" de formă care nu le reuşeşte decît actorilor mari. Dorina te ia cu ea şi îţi dă senzaţia că povestea e la îndemînă şi are grijă ca, acolo unde trebuie, să-ţi inducă emoţia şi să te poarte în zona miracolului, cu o mare naturaleţe.
G. Ş.: Care ar fi raportul real dintre ceea ce interpretezi tu şi ceea ce interpretează Dorina Chiriac?
M.M.: Aici avem de-a face cu un paradox: eu sînt povestitorul zilelor noastre, iar Dorina este Ioana d'Arc a secolului al XV-lea. Cu toate acestea, ea este cea care devine din ce în ce mai naturală, în timp ce personajul meu devine din ce în ce mai... teatral. E ca şi cum Ioana d'Arc, deşi e prezentată ca un mit, cîştigă mai multă realitate decît ceea ce ne apare la început ca fiind real.
G. Ş.: Cum ai lucrat cu regizoarea spectacolului, Cătălina Buzoianu?
M.M.: Dumneaei face parte din acea categorie de regizori care îţi dau senzaţia că nu îţi spun nimic, dar care în acelaşi timp îţi transmit totul. Pe Cătălina Buzoianu o descoperi realmente abia atunci cînd ai terminat spectacolul. Te conduce într-o zonă pe care dumneaei o vrea, iar tu te îndrepţi spre acea zonă convins că o faci din proprie inţiativă. Cătălina Buzoianu lucrează subliminal: ai senzaţia că eşti complet liber ca actor, dar, de fapt, eşti condus tot drumul către ţinta pe care o doreşte.
G. Ş.: Care este, din punctul tău de vedere, importanţa acestui spectacol?
M.M.: Povestea Ioanei d'Arc e în genere cunoscută de public, fie din cărţile de istorie, fie din filme. Ceea ce e important pentru noi, actorii care am lucrat la acest spectacol, e ca în sală să se afle tineri care, printre cîteva hohote de rîs, printre cîteva lacrimi, să prindă de veste că a existat cîndva o fiinţă situată mai presus de orice raţiune şi care, mit sau nu, ne învaţă ce înseamnă credinţa. Şi ar mai fi ceva... Ceea ce personajul meu spune la final revelează, de fapt, o tragedie. Cînd afirm că "Ioana d'Arc a fost pe rînd marcă de muştar, marţipan şi brînză topită...", eu spun, de fapt, că trăim într-o epocă a consumerismului în care prea mulţi oameni îşi bat joc de mituri şi le transformă în marfă. Şi nu numai că îşi bat joc, dar fac tot ce pot ca să profite de pe urma unor fiinţe care servesc drept modele spirituale. Ajunge să ne gîndim la ce se întîmplă în Austria, unde oamenii sînt fericiţi că mănîncă bomboane cu chipul lui Mozart. Din perspectiva actorului, pot spune că Ioana şi focul este un spectacol în care joc cu mare bucurie, şi pentru mine acesta e cel mai important lucru din lume.
G. Ş.: Dar Ioana şi focul este şi o piesă despre istorie...
M.M.: Da, în esenţă este o piesă despre cum se scrie istoria, dar, mai ales, despre cum istoria nu ajunge niciodată, realmente, la noi. Pentru că istoria, ca fapt obiectiv, nu există. Dacă aş mai fi elev, cu informaţia acumulată între timp, aş rîde cu lacrimi la orele de istorie!
Şi fiindcă veni vorba despre cum se scrie istoria, eu sînt fericit că am asistat la Revoluţia din 1989, chiar dacă eram copil. Dacă ne dă Dumnezeu sănătate, peste 40 de ani, vom vedea în cîte moduri s-a transformat percepţia asupra Revoluţiei. Gîndeşte-te că ne aflăm în 2009 şi încă mai există oameni care spun: "Ce păcat că a murit Ceauşescu!". Atunci au murit oameni despre care acum se spune fie că au murit degeaba, fie că au murit împotriva ţării pentru că au schimbat regimul. Una dintre cele mai bune scene din spectacolul Ioana şi focul este cea în care vedem cum se scrie istoria, cum se manipulează informaţia, cum adevărul se ascunde şi o minciună este înlocuită treptat de o altă minciună!
G. Ş.: Care consideri tu că ar fi principala calitate a unui actor autentic?
M.M.: Să fie prezent în ceea ce face. În sensul în care, trebuind să fie permanent interesat de ceea ce face, pe actor trebuie să îl "doară" ceea ce transmite. Eu cred că teatrul românesc suferă din cauza unui sistem instituţionalizat în care pe unii actori a încetat să-i mai "doară" ceea ce fac. Şi ştii de ce? Pentru că nu mai găsesc calea de a arăta cum trebuie să te doară pe scenă ceea ce te doare în viaţa de dincolo de scenă. Eu mărturisesc că, deşi pînă la 30 de ani am avut peste 30 de premiere, tratez orice spectacol ca o premieră. Din păcate, la noi, la români, există mentalitatea aceasta că "ne scoatem noi cumva"... Dacă aş începe să simt că gîndesc aşa, m-aş retrage. Uneori simt nevoia să mă trimit înapoi în anul I, ca să nu uit de ce urc pe scenă. Ar trebui să existe, pentru actori, un centru de recuperare a mijloacelor artistice.