Am ajuns la Berlin cu o cursă directă plină pe sfert cu membri ai "delegaţiei" române de la Berlinala. Azi, înaintea uneia dintre proiecţii, i-am luat împreună cu Tudor Caranfil la numărat pe toţi românii de la Berlin. Ne-au ieşit vreo 30. O fi mult, o fi puţin? Cert e că dacă în acest an sunt mai multe filme româneşti la Berlin, sunt şi mai mulţi critici români.
De curând am ieşit de la proiecţia cu Cea mai fericită fată din lume, proiecţie pentru presă şi cumpărători. Sala de la Cinemaxx a fost plină şi nu s-a prea ieşit, deşi chestia asta cu ieşitul e relativă - e cunoscut, cumpărătorii au obiceiul să nu stea până la sfârşitul filmelor. Mi-a plăcut filmul lui Radu Jude.
Nu se întâmplă multe în el şi totul se petrece într-o zi, cea în care adolescenta Delia vine cu parinţii săi de la Geoagiu Bai să filmeze un spot în Piaţa Universităţii despre Loganul pe care l-a câştigat trimiţând (doar) trei etichete.
Fata (foarte buna debutantă Andreea Boşneag, aduce cu Marilou Berry din Comme une image, de Agnes Jaoui) ar vrea să ţină maşina şi să o conducă după ce-şi ia carnetul. Părinţii (Violeta Haret Popa şi Vasile Muraru) şi-au făcut deja planurile.
Au şi găsit un cumpărător şi vor, cu banii luaţi, să deschidă o pensiune în casa bunicii (deşi se pare că aceasta nu ştie). Echipa de filmare vrea să-şi termine treaba cât mai repede, iar cei de la agenţie îşi dau mai mereu cu părerea - ba că fata nu bea suficient suc la duble, ba că nu pare suficient de fericită.
Ce vedem pe ecran reprezintă o parte din drumul familiei Frăţilă spre Bucureşti, pregătirile pentru filmare, discuţiile dintre duble, certurile interminabile ale Deliei cu părinţii, viaţa Bucureştiului care curge de-o parte şi de alta a cadrului, aranjarea Deliei de către macheuza care pare cu picioarele pe pământ (regretata Luminiţa Stoianovici), glumele de băieţi ale membrilor echipei, dar mai ales drumurile scurte ale eroinei care, din când în când, iese din acest acvariu imaginar, fumează o ţigară pe ascuns şi priveşte cum numai un adolescent poate privi.
În gol, dar de fapt în plin - plictisită, enervată de o lume cu care nu ştie să comunice încă, impenetrabilă, complet etanşă ochilor noştri. Filmul mi s-a părut puţin cam lung pentru bioritmul timpului aproape real, dar sunt momente când mi-a adus aminte de filmele lui Eric Rohmer - pentru firescul care se transfigurează dintr-o dată şi când lumea obişnuită, banală în cele mai mici gesturi devine translucidă, irizată. Iar în aceste momente, timpul devine, ca în filmele lui Rohmer, vizibil, şi tot ce se întâmplă pe ecran sunt de fapt aluviuni pe care timpul le duce cu sine.
Nu ştiu cât au apreciat spectatorii filmul lui Radu Jude. Dacă îmi amintesc bine, nici la proiecţia de presa de la Cannes Moartea domnului Lăzărescu n-a avut aplauze foarte vii, şi asta nu-l face un film mai prost. Cert e ca am văzut puţina lume ieşind din sala şi multă lume privind atentă spre ecran.
Cu o oră înaintea proiecţiei cu Cea mai fericită fata din lume a avut prima proiecţie şi scurtmetrajul lui Gabriel Achim, Bric-brac, în cadrul Berlinale Shorts. Gabriel Achim a venit cu aproape toată echipa, inclusiv cu directorul de imagine Marius Iacob care tocmai şi-a scos piciorul din gips şi se deplasează, greu, cu două cârje.
Azi l-am întâlnit pe Gabriel Achim cărând un geamantan cu materiale de presa şi DVD-uri că să le lase organizatorilor. În avion, ne-a arătat pe laptop fotografii cu locul unde vrea să filmeze lungmetrajul sau de debut, Visul lui Adalbert.
Ce-am mai văzut? Am văzut primul film din Competiţia Oficială, Little Soldier, al treilea film cu care Annette K. Olesen vine la Berlin. Povestea e interesantă - o femeie soldat se întoarce din Irak şi e angajata de tatăl ei, un mic peşte, să facă pe şoferul prostituatei nigeriene preferate.
Tratând despre traficul de carne vie, identitate sexuală, imaginea tatălui, filmul are multe parţi bune, dar şi câteva în care concepţia regizorală e tributară unui anume formalism estetic. Plus un vag obositor tezism. Ca şi cum regizoarea ştie de la bun început unde să-şi ducă filmul - şi noi ştim asta, aşa că drumul contează mai puţin.
Coada mare a fost însă la proiecţia de presă a lui The Reader, filmul cu care Stephen Daldry revine la Berlin după The Hours. Ca şi la The Hours, el jonglează cu planurile temporale, dar îi lipseşte probabil o structură dramaturgică în stare să susţină 50 de ani de istorie.
Kate Winslet e convingătoare în rolul gardienei de la Auschwitz condamnate în anii '60 la închisoare pe viaţă, dar alchimia sa cu adolescentul interpretat de David Kross nu funcţionează cât să justifice un amor de-o viaţa şi, astfel, osatura poveştii devine destul de fragilă.
Drama eroinei rigide de la început şi până la sfârşit şi drama celui care o iubeşte şi încearcă să o ierte par să treacă pe lângă emoţie, aşa cum trec pe lângă raţiune şi argumentaţie. Nominalizată la Oscar pentru acest rol, Kate Winslet (care are şi Globul de Aur pentru The Reader), a venit la Berlin şi a susţinut după conferinţa oficială de presă o conferinţă privată - şi pe bani.
Francois Ozon ne-a scos din ale noastre cu al său pe cât de ciudat pe atât de deschis Ricky. Ceea ce pare a fi o dramă socială cu o mamă singură, muncitoare într-o fabrică, ce se îndrăgosteşte de un muncitor spaniol şi naşte un copil, depăşeşte rapid primul nivel de lectură în momentul în care copilulului îi cresc aripi.
Cu un fals prolog, Ozon te lasă până la urmă să te duci unde vrei tu, pentru că nu doar că flashback-ul nu se arcuieşte spre prolog, dar nici nu există vreun final care să lâmurească misterul. E clar, francezul a rămas agăţat de titlul precedentului sau film cu care a venit la Berlin, Angel şi a preferat să plutească între comic, lugubru şi tragic, între Spielberg şi Chucky.
Tilda Swinton, care e în acest an preşedinta juriului - a "făcut" Berlinul de vreo 14 ori, venind cu filme în care a jucat - a spus într-un interviu ca lucrul care i-a rămas în minte legat de Berlinala este zăpada. Dar şi proiecţiile de la 9 dimineaţa.
În acest an nu e zăpadă, e mai cald ca în alţi ani (deocamdată). Zăpada era la Londra, drept pentru care nu s-a putut zbura spre Berlin. Iar proiecţiile încep totuşi la o ora rezonabilă. La Cannes încep la 8.30.
Juriul din acest an e foarte pestriţ. Dieter Kosslick, directorul Berlinalei, pare mai decis ca niciodată să facă din festival vitrina problemele lumii în care trăim. Dacă în selecţie sunt filme despre globalizare, hrană, circulaţia europeană a rufelor murdare (la propriu si la figurat), traficul de carne vie, traumele Holocaustului sau ale războiului din fosta Iugoslavie - şi în juriu sunt personalităţi dintre cele mai diverse. De pildă, americana Alice Waters, care e "food activist".
Din fericire, din juriu face parte şi Wayne Wang. Era în spatele meu la proiecţia filmului lui François Ozon, dar mi-era peste mână să ies din rând şi să mă duc să-i spun doar atât: Smoke e unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut. Mai e timp.
În revista Screen International este un articol despre agentul de vânzări Wild Bunch şi despre proiectele cu care a venit la Berlin. Printre ele, şi Amintiri din Epoca de Aur - scris, produs şi regizat parţial de Cristian Mungiu.
Filmul este, zice revista, "o istorie personală neconvenţională a ultimei perioade a comunismului din România, spusă prin intermediul a şase poveşti independente, deşi legate ocazional, realizate de regizori români. Mungiu regizează el însuşi două poveşti; el e şi producătorul filmului care va fi gata pentru Cannes."
Tot Wild Bunch se ocupă şi de cel mai recent film al lui Michael Winterbottom, The Killer Inside Me, în care apar Kate Hudson, Casey Affleck şi Bill Pullman, de aşteptatul Enter the Void al lui Gaspard Noe.
Dacă vorbeam de Cannes, să închei aşa: dacă în 2008, geanta Cannes-ului era plină de A-uri (A-ul din cuvântul Cannes), la Berlin e acum plină de I-uri (pe fond roşu). Iar schinken-ul pe care îl mănânc zilnic s-a scumpit - pentru prima oară în ultimii şase ani. O fi de la criză?