Nu mă consider un autor de cinema - Cea mai fericită fată din lume

Premiera oficială a filmului Cea mai fericită fată din lume - debutul în lungmetraj al lui Radu Jude (n. 1977, Bucureşti) - a avut loc în iunie 2009, la Festivalul Filmului European organizat de Institutul Cultural Român. Filmul a participat la Festivalul de la Cannes în cadrul ACID Programme, a fost deja recompensat de două ori cu Premiul Fipresci la Festivalurile Internaţionale de la Sofia şi Lisabona şi a obţinut Premiul C.I.C.A.E. (Confédération Internationale des Cinémas d'Art et d'Essai) la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.


Roxana Călineacu: În scurtmetrajele Lampa cu căciulă (2006) şi Alexandra (2006), dar şi în lungmetrajul de debut, vă concentraţi asupra relaţiilor de familie...
Radu Jude: Alegerea acestor teme vine din încercarea de a înţelege propriile mele relaţii cu oamenii apropiaţi. Problemele pe care le am eu vin din zona asta, sînt lucruri pe care le cunosc, într-o anumită măsură, şi mi-e uşor să vorbesc despre ele. Mi-ar plăcea să fac filme despre multe alte lucruri, doar că sînt un scenarist prost şi mi-e foarte greu să scriu. Probabil că aş funcţiona mai bine într-un sistem cum era Hollywood-ul clasic, unde regizorul primea un scenariu şi trebuia să-l execute. Mi-aş dori să filmez scenarii scrise de alţii, la care, eventual, doar să colaborez. Poate că asta nu înseamnă cinema de autor, dar eu nici nu mă consider un autor.

R.C.: De ce nu v-aţi considera autor?
R.J.: Nu am calităţile unui bun scenarist. Eu mă chinui să scriu, să găsesc subiectul şi, de fapt, reţeta nu e garantată de sinceritatea poveştii. Istoria îmi arată că multe filme sînt nişte produse mai mult sau mai puţin făcute la comandă, de oameni care nu au fost la originea proiectelor respective. Eu aş fi mulţumit să primesc un scenariu, să fac filmul şi să primesc un salariu pentru treaba asta. Aş fi cel mai fericit. Vorbesc la modul ideal.

R.C.: Dar nu aveţi orgoliul cineastului care se vrea scenarist şi regizor?
R.J.: Am orgoliul, dar nu am calităţile necesare. Din păcate.

R.C.: Să înţeleg că veţi mai lucra cu Florin Lăzărescu, scenaristul Lămpii cu căciulă?
R.J.: Sper că voi mai lucra cu toţi cei cu care am colaborat la scrierea scenariilor. Cu Florin Lăzărescu, în primul rînd, dar şi cu Augustina Stanciu, Andrei Butică sau Corina Sabău.

R.C.: De ce castingul pentru rolul interpretat de Andreea Boşneag în Cea mai fericită fată din lume a durat atît de mult?
R.J.: A durat vreo patru-cinci luni. Nu e chiar aşa mult. Personajul ei are 17-18 ani, aşa că trebuia să fie o actriţă neprofesionistă. Sigur, se putea face şi altfel, se putea lua o tînără studentă la actorie sau o tînără absolventă, dar cred că s-ar fi pierdut ceva din autenticitate. Aşa că am făcut casting prin licee, în Bucureşti şi în provincie. Am văzut destul de multe fete, peste 1000, m-am hotărît, în cele din urmă, pentru Andreea. Probabil că un regizor mai bun decît mine ar fi intuit potenţialul ei mult mai repede, dar mie mi-a luat ceva timp.

R.C.: În ce măsură lipsa de experienţă a unui actor facilitează relaţia regizor-actor?
R.J.: Depinde de actor, depinde de regizor. Nu ştiu. Tot ce ştiu este că, în anumite situaţii, pentru mine este mai uşor să lucrez cu actori amatori decît cu profesionişti. Poate e vorba, iarăşi, de limitele mele ca regizor.

R.C.: Cum v-a influenţat perioada în care aţi lucrat ca asistent la Moartea domnului Lăzărescu?
R.J.: Experienţa de lucru a fost pentru mine fundamentală. Îl consider pe Cristi Puiu cel mai bun regizor român, şi nu numai. Nu sînt format de şcoala nefericită de film pe care am urmat-o, ci de munca de asistent de regie. Din cărţile pe care le-am citit, din ce am trăit. Şi nu e vorba de nici un fel de modestie. Pur şi simplu aşa stau lucrurile, cheltui o grămadă de timp şi energie filmînd spoturi publicitare. Şi îmi place, doar că mi-aş dori să mă pot ocupa mai mult de film.

R.C.: Munca în publicitate v-a influenţat în realizarea acestui lungmetraj?
R.J.: Evident. În primul rînd, scenariul acestui film e inspirat dintr-o situaţie reală pe care am experimentat-o la una dintre primele mele filmări. Mai mult, munca în acest domeniu m-a făcut să mă gîndesc că, din punct de vedere moral, o reclamă şi implicit filmarea ei sînt discutabile la nivel moral: se creează un produs artistic sau o afirmaţie verbală scrisă care sînt menite să vîndă un produs. Din momentul acela, activitatea care urmează nu mai ţine cont de calităţile reale ale acelui produs, ci, într-un fel sau altul, încearcă să vrăjească consumatorul. De aici putem deduce că e discutabilă din punct de vedere moral. Pe de altă parte, nu cred că e atît de grav, cîtă vreme publicul deja ştie care este jocul social. Problema cred că apare la oamenii care nu au educaţia necesară să înţeleagă acest tip de joc.

R.C.: E şi cazul personajului Delia Frăţilă din Cea mai fericită fată din lume, care se lasă într-un fel păcălită...
R.J.: Nu ştiu dacă în cazul ei este vorba despre o manipulare, mi-ar plăcea să cred că e ceva mai profund şi mai uman în drama ei. Dar există oameni care se lasă realmente prostiţi văzînd o reclamă în care nu ştiu ce suc, care e de fapt foarte chimic, e vîndut ca produs din fructe adevărate. Acesta este un mod de a-i minţi pe cei care nu au pregătirea să înţeleagă ce li se oferă.

R.C.: Sacrificaţi cinema-ul în favoarea spoturilor publicitare?
R.J.: Nu e nici un fel de sacrificiu. Asta este meseria mea.

R.C.: Din cinematografie încă nu se poate trăi?
R.J.: Ba cred că se poate, dar trebuie ori să fii mai bun decît sînt eu, ori să fii şi producător. Eu nu am reuşit să fac asta, să fiu şi producător, şi regizor.

R.C.: Aţi declarat undeva că multe filme bune nu au primit premii şi că acest tip de validare nu reprezintă mare lucru. Ce filme româneşti ar fi meritat să fie premiate şi n-au fost?
R.J.: Premiile reprezintă ceva normal, mai ales într-o cinematografie chinuită ca a noastră, doar că ţin şi de conjunctură, iar asta nu trebuie uitat. Nu am ţinut o contabilitate a premiilor luate de filmele româneşti, dar, ca să vă răspund, cred că documentarele Ilenei Stănculescu sau Bricostory de Andreea Păduraru ar fi meritat mai multă atenţie.

Un istoric al filmului v-ar putea enumera şi alte cazuri din cinematografia mondială. Există o grămadă de filme pe care eu le apreciez mult şi care n-au luat cine ştie ce premii. Toate filmele lui Yasujiro Ozu, primele documentare ale lui Errol Morris sau Lost, Lost, Lost de Jonas Mekas, un film destul de puţin cunoscut, dar care, în opinia mea, e o capodoperă.

R.C.: În ce ţări va rula Cea mai fericită fată din lume?
R.J.: Deocamdată, sigur va fi distribuit în Franţa şi în Germania, la cinema. Mai sînt şi cîteva televiziuni, în Japonia, spre exemplu, la HBO şi la TVR.