Cel mai bun film la Oscar 2009 (II)

Începusem săptămîna trecută periplul prin cea mai importantă categorie dintre cele cărora Academia Americană de Film le rezervă an de an un premiu Oscar. Am vorbit despre Slumdog Millionaire şi despre The Curious Case of Benjamin Button, pentru mine niciunul dintre acestea nefiind un candidat care ar merita titlul de campion între producţiile ultimului an cinematografic. Au mai rămas trei filme, dintre care eu cred că cel mai închegat, singurul film suficient de puternic încît să merite distincţia pe 22 februarie 2009, e Milk.


3. Milk

Milk propune un tip de erou hollywoodian: progresist, corect, etic (cel puţin dintr-o perspectivă laică), apărător al drepturilor omului, încrezător în umanitate şi, cel mai important din perspectiva ideologiei hollywoodiene, luptător. Însă Gus Van Sant evită în mare măsură să politizeze în ritm hollywoodian prin acest film, datorită plasării spectatorului într-o poziţie interogativă faţă de cele ce se petrec pe ecran. Van Sant nu înşiruie evenimentele din viaţa lui Harvey Milk în ordine cronologică, nu le montează determinist.

Într-o construcţie hollywoodiană clasică, finalul lui Harvey Milk ar fi fost finalul filmului. În acest proiect finalul respectiv e plasat în debutul filmului. Această opţiune naşte imediat două întrebări. Prima, cea mai importantă, e îndreptată spre cauzele care au determinat asasinatul, a doua vizează făptaşul. În vizionare aceste întrebări nasc alte interogaţii, astfel că spectatorul e necontenit prins într-un joc dialectic cu pelicula. Prin acest joc spectatorul e ţinut la o oarecare distanţă de cele ce se petrec pe ecran. Iar asta e bine pentru că orice poziţie ar asuma privitorul în raport cu filmul - pro sau contra lui Milk - trebuie să o facă raţional, conştient. O conştienţă pe care trăirea alături de personaj ar fi anulat-o, aducînd, în schimb, revoltă sau exaltare, în funcţie de tabăra în care privitorul s-ar fi aşezat pornind de la sentimentele pe care i le-ar fi trezit povestea.

Astfel, Milk nu are nici funcţie tămăduitoare - precum Frost/Nixon -, nu e nici grav pînă la epuizare, precum The Reader, nu e nici artificial, precum Benjamin Button. Iar faţă de Slumdog Millionaire e un film aşezat, care discută probleme serioase în mod serios, ordonat şi credibil. Alte idei care mă fac să susţin răspicat că Milk e cel mai bun film dintre cele prezente la Oscar în acest an puteţi găsi în cronica pe care i-am dedicat-o.


4. Frost/Nixon

Acest film oferă un spectacol de calitate, doar că dincolo de caracterul distractiv al cinematografiei, pentru americani filmul poate funcţiona şi ca o cremă ce alină neîmplinirea de a avea un preşedinte care să-şi fi dat demisia, fiindcă a păstorit acte de corupţie şi fiindcă şi-a sabotat oponenţii politici. Iar la fabricarea acestei creme sînt folosite tot felul de substanţe care modifică proprietăţile realităţii discutate. Ron Howard lucrează cu personaje care poartă numele unor personalităţi reale, dar care au însuşiri pe care cei din realitate nu le-au avut sau nu le-au trădat niciodată. E o situaţie pe care o întîlnim zi de zi în practica hollywoodiană şi pe care am abordat-o mai detaliat în cronica acestui film. Şi nu e vorba că am fi noi ditamai inocenţii şi că am fi pervertiţi de minţile şmechere ale marilor studiouri, dar parcă simţisem un vînt al schimbării anul trecut şi cred că ar fi interesant să mai zburăm oleacă în bătaia acelui vînt, chiar dacă prin Milk deja e mult mai liniştit.


5. The Reader

The Reader este cel mai slab film dintre cele prezente pe această listă. Ca să putem participa la drama de pe ecran ar trebui să credem că în mintea unui adolescent poate creşte o pasiune atît de mare pentru o femeie matură, încît toată viaţa să fie bîntuit de fantoma acesteia. Kate Winslet (Hanna Schmitz) şi David Kross (Michael Berg, tînăr) nu ne conving de acest lucru. Visul multor adolescenţi e acela de a fi iniţiaţi în tainele amorului de o femeie matură, însă lucrurile cred că se opresc în punctul în care iniţierea se încheie. Mai ales dacă o fetişcană frumoasă şi zglobie te face să crezi că alături de ea ai putea deveni tu însuţi, fostul adolescent timid, un bun jucător în dragoste. Pentru Michael, însă, lucrurile nu stau aşa. Dintr-un fel de datorie, amestecată cu un fel de plăcere pe care nu i-o citim în privire şi în glas, continuă să o viziteze pe Hanna pînă cînd se trezeşte abandonat. Apoi începe să sufere. Şi suferinţa durează toată viaţa.

Cam atît am simţit că durează şi filmul, dată fiind lipsa de credibilitate a poveştii. Ralph Fiennes (Berg la maturitate), cu toată mina sa distins-tragică, nu m-a putut convinge că suferinţa sa e adevărată. Nu m-a putut convinge că dragostea sa a fost atît de mare încît a putut bloca avansurile colegei sale de liceu, apoi că şi-a părăsit soţia şi fiica, doar pentru a o ajuta de la distanţă pe Hanna. Şi Hanna suferă, dar nu atît din cauza iubirii, cît din cauza propriei încăpăţînări, care, pe fondul deciziilor sale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o cam poartă spre închisoare. Acesta e planul particular al filmului. Fiind vorba şi de Război, planul general e ocupat de problema Holocaustului, de asumarea responsabilităţii pentru crimele comise atunci. Aşadar probleme mari şi foarte mari. Care arată bine pe agenda unei decernări de Oscaruri, dar care sper că şi-au încheiat aici defilarea.

Gala Oscar 2009 va fi transmisă în România de către HBO, în direct şi fără comentarii din studio, în dimineaţa zilei de 23 februarie 2009.