Heil myself! Cunoaşteţi refrenul: la ora la care scriu nominalizările s-au dat, pariurile sunt în toi, iar Berlinul e mai puţin rece şi înfrigurat, dar tot impunător; la ora la care citiţi premianţii şi-au instalat deja trofeele, care la baie, care pe şemineu, care în frigider. Deci... Trecând cu eleganţă peste deciziile bizare şi foarte bizare, unele cu aer de glumă proastă (Kate Winslet nominalizată pentru The Reader şi nu pentru Revolutionary Road - titlu şuntat aproape integral -, Clint Eastwood lăsat deoparte şi ca regizor - Changeling - şi, mai ales, ca actor - Gran Torino -, Gomorra trecută cu vederea, Bruce Springsteen aşijderea) mă mulţumesc să vă ofer câteva consideraţii (nu neapărat critice, mai degrabă... criptice) pe marginea acelor nominalizate care vin/au venit/vor veni şi la noi la cinema, "decât" cele "care" le-am văzut, bien sur. Aşadar...
The Curious Case of Benjamin Button (****, nominalizat pentru cel mai bun film, regie, rol principal masculin, rol secundar feminin, imagine, montaj, scenografie, scenariu, costume, machiaj, muzică, mixaj de sunet şi efecte speciale) este un film foarte frumos, care putea să fie splendid, un film foarte emoţionant, care putea să fie răvăşitor, un film foarte ambiţios, care putea să fie seminal. Prea mult Brad Pitt, prea puţin Brad Pitt (sic!)? Nu ştiu încă, dar voi continua să pariez cu ochii închişi pe regizorul David Fincher - nu la Oscar, însă, unde categoriile importante sunt arvunite de alţii.
Slumdog Millionaire (***, film, regie, scenariu, imagine, montaj, montaj/mixaj de sunet, muzică şi de două ori cântec) este un soi de "Dickens goes Bollywood" re-mixat şi updatat, care mi-era foarte drag pe vremea când era doar un outsider, "the little movie that could", şi care mi-a devenit relativ indigest de când e marele favorit. Finalul dansat/cântat rămâne în anale, totuşi.
Milk (****, film, regie, scenariu, rol principal masculin, rol secundar masculin, montaj, muzică, costume) este deopotrivă un biopic mai necesar (culmea!) ca oricând şi un remember emoţionant fără a fi şantajist. Despre felul în care filmează Gus Van Sant nu se scrie, din păcate, suficient; cât despre Sean Penn... individul face ce face şi rupe, din nou, gura târgului.
Frost/Nixon (***, film, regie, scenariu, rol principal masculin, montaj) este un soi de making-of al celebrissimului interviu, pus în scenă (de infatigabilul Ron Howard) cu un savoir-faire demn de un realizator de talk-shows şi are exact emfaza şi profunzimea unui... making-of. Showcase actoricesc, fără îndoială, dar nimic nou sub soare.
The Reader (**, film, regie, scenariu, imagine, rol principal feminin) este exact genul de film zămislit pentru a primi Oscaruri. "Vai de mine şi de mine, mi-am tras-o cu o nazistă analfabetă!" - aşa a sintetizat drăcia criticul de film Dana Stevens pe slate.com, drept care citez cu plăcere. Cu părere de rău pentru producătorii Anthony Minghella şi Sydney Pollack, care s-au prăpădit în timpul filmărilor - iadul e pavat cu bune intenţii, iară noi (şi cu atât mai puţin nemţii) n-aveam nevoie de aşa ceva. Regizorul Stephen Daldry a ajuns la trei nominalizări din trei posibile - Kubrick, Welles şi Hitchcock se răsucesc în mormânt, eu mă scarpin în cap şi apoi în fund.
Changeling (****, rol principal feminin, imagine, scenografie) este (încă) o disecţie nemiloasă a moravurilor americane, deghizată într-o dramă de familie inspirată de o poveste pe cât de tristă pe atât de adevărată. Un nou clasic (în toate sensurile) semnat Clint Eastwood - pasiunea cu care cei mai mulţi s-au îngrămădit să arunce cu roşii (în madam Jolie, dar nu numai) m-ar înfuria dacă nu mi-ar stârni milă.
Revolutionary Road (****, rol secundar masculin, costume, scenografie) este, în ciuda titlului românesc absolut ridicol (Neconformiştii), modul elegant prin care Sam Mendes mai şterge din impresia mizerabilă lăsată cu ipocrit-confecţionatul American Beauty. Iadul suburbiei e prezentat în toată grozăvia lui ternă, iar Leo şi Kate se descompun fascinant sub ochii spectatorilor ce recunosc mai multe decât şi-ar dori. Marele perdant al ediţiei; formidabilul Michael Shannon (singurul actor nominalizat, ultima lui replică încă îmi dă fiori) n-are nicio şansă în "faţa" lui Heath Ledger, din motive evidente.
The Wrestler (****, rol principal masculin, rol secundar feminin) este un film atât de mic, de simplu şi de direct încât "academicienii" pesemne s-au speriat ("ne-au trimis altceva din greşeală!") şi nu i-au nominalizat decât pe Mickey Rourke (rolul carierei şi come-back-ul - nesperat - al deceniului) şi Marisa Tomei (ştiţi sintagma cu vinul care se învecheşte...), enfin. Paralelele cu clasicele sportive de gen (cf. Rocky) sunt complet cretine - acolo personajul se lupta să-şi depăşească condiţia, aici personajul nu vrea decât s-o accepte, iar partida a fost pierdută încă de la încălzire.
Vicky Cristina Barcelona (****, rol secundar feminin) este, după cum probabil aţi auzit, cel mai proaspăt şi luminos şi vesel Woody Allen de la Everyone Says I Love You încoace. Mă rog, poate nu atât de vesel cât pare iniţial, dar altminteri nu l-am iubi, nu? Veşti bune pentru admiratorii Scarlettei - individa îşi revine, încet-încet; veşti şi mai bune pentru admiratorii focoşilor Bardem/Cruz - cei doi fac un cuplu absolut memorabil. Şi-aşa e şi filmul.