Cînd e vorba de militat pentru libertatea de expresie artistică, nu ştiu cum se face, dar în România acţiunea se transformă într-o pledoarie pentru sfîntul drept la nuditate şi sexuri calde, la făcut băşcălie de religie şi Biserica Ortodoxă (a nu se confunda una cu alta) şi cam atît. Sîntem oare încă la vîrsta emancipării sexuale (maximum maximorum 1968) sau, eventual, la cea a secularizării şi susţinerii statului laic (secolul XIX)? Ori, încă şi mai rău, lipsa generală de interes pentru artă contemporană e compensată de artişti prin apăsarea unor butoane cu efect exploxiv sigur, care-i aduc, astfel, în prim-planul mediatic?
"Arta contemporană autohtonă a fost, anul trecut, subiect de aprigă dezbatere publică. Au fost înfierate instituţii, artişti, au fost agresate fizic galerii de artă, lucrări de artă au făcut obiectul unor sesizări penale. Am remarcat, în tumultul confruntărilor, o diversitate de accepţiuni ale libertăţii de exprimare în artă. Propunem o reevaluare a situaţiilor faţă de care avem, acum, o oarecare distanţă", spun, în comunicatul de presă, organizatorii (Agenţia de Monitorizare a Presei şi Policy Center for Roma and Minorities) unei întîlniri-dezbatere găzduită de Librăria Cărtureşti.
Horia-Roman Patapievici (ICR), Răzvan Theodorescu, Dan Grigore (CNA), Virgil Niţulescu (Ministerul Culturii, Culturelor şi Patrimoniului Naţional), Dan Popescu (Galeria H'Art), un reprezentant al galeriei Uniunii Artiştilor Plastici, Atelier 35, unde Noua Dreaptă a vandalizat în septembrie tot ce se putea vandaliza, ca semn de protest în contra unei lucrări a lui Levente Benedek, Sorin Tara (coparticipant în expoziţia de la Bochum unde Omagiu lui Iuda XXXI al lui Alexandru Rădvan a iscat alte discuţii), oameni de bine de la Comitetul Helsinki etc. s-au adunat, aşadar, să dezbată, moderaţi de Mircea Toma, în jurul unor întrebări ca: există limite ale libertăţii de exprimare în artă?, există limite ale intervenţiei instituţiilor publice care promovează arta asupra produsului artistic?, cum putem proteja arta de influenţa politicului?.
Să rezumăm, înainte de toate, istoria la care toţi participanţii au făcut referire: sub pretextul oferit de un ponei roz de cîţiva centrimetri cu o zvastică milimetrică pe o coapsă, arătat la conferinţa de presă din deschiderea expoziţiei de graffiti Freedom for Lazy People de la Institutul Cultural Român de la New York, trustul media al lui Dan Voiculescu a pornit o campanie de denigrare la adresa ICR, a directorului acestuia şi a PR-ului de la "filiala" new-yorkeză, Cristian Neagoe; alte persoane preocupate de buna cheltuire a banului public au mîrîit agresiv în contra expoziţiei Euromaniac a (ungurului, nu-i aşa?) Levente Benedek de la Atelier 35 (Bucureşti), unde peste harta României se suprapunea o icoană irevenţios sexuală (iar bravii moştenitori ai lui Zelea Codreanu s-au pus pe desenat măscări pe geamurile şi zidul galeriei), la pachet cu "bărbatul gol, fără cap, spînzurat, cu sexul erect, ejaculînd" din Omagiu lui Iuda XXXII de Alexandru Rădvan, prezentată la Bochum într-un eveniment organizat nu de statul român. Naţiunea intelectuală a răspuns în bloc, în apărarea artiştilor, făcînd, din raţiuni de "situaţie de urgenţă", imposibile orice dubii în privinţa realei calităţi artistice a lucrărilor vizate.
Întîlnirea de la Cărtureşti a repetat locurile comune instituite deja de cei vizaţi: conspiraţia la adresa ICR (bătutul şeii să priceapă iapa Băsescu) - acuzaţie care, în condiţiile în care e la fel de lipsită de probe precum cele aduse de "conspiratori" contra lui Horia-Roman Patapievici, intră pe picior de egalitate cu acestea în categoria "calomnie" -, penibilul poliţiştilor care investighează caracterul obscen al unei erecţii, excesiva toleranţă a statului faţă de grupurile de dreapta, libertatea pe care legislaţia comunitară o lasă în definirea limitelor dreptului la liberă expresie şi aşa mai departe. Cine se putea pune în postura de victimă a făcut-o din nou, cine se putea postula în erou al luptei pentru libertatea de exprimare n-a pierdut ocazia s-o afirme.
Din păcate, cu toate eforturile organizatorilor, n-aş putea spune că etapa de adîncă şi dăunătoare confuzie a planurilor a ajuns să fie depăşită şi nici că întrebările iniţiale şi-au găsit vreun răspuns. Vreau să spun, altul decît infantilul "totul e permis" şi "nimeni n-are voie să pună limite".
Pentru că cea dintîi limită, uşor uitată în avîntul baricadelor, e cea a condiţiei de artă. Nu orice femeie care se filmează pieptănîndu-se (Marina Abramovic, Art Is Beautiful) face artă, nu oricine desenează simbolul Bisericii sau al Poliţiei pe un tramvai (Daniel Knorr, Tramvaie şi instituţii) efectuează un gest artistic, nu orice fotografie cu mitraliere şi zone pubiene dezgolite (Valie Export, Genital Panic) e neapărat operă de artă şi, în general vorbind, elefanţii în carne şi oase nu fac intrinsec parte din muzee şi galerii (Douglas Gordon, Play Dead) din anume, foarte precise, raţiuni. O să mi se spună că statutul de operă de artă e dat de contextul expunerii: reproducerea Fîntînii lui Duchamp de la Tate Modern nu va fi niciodată folosită în conformitate cu destinaţia ei primară pur şi simplu pentru că paradigma expunerii face imposibilă o astfel de "confuzie". În România, totuşi, curatorul şi galeristul nu sînt instanţe imuabile, iar expunerea n-ar trebui în nici un caz să facă imposibilă ori superfluă o discuţie avizată asupra valorii şi valabilităţii (în cele din urmă, asupra eficienţei) discursului artistic propus. Vulgarizînd puţin, dacă eu conving un galerist să-mi expună pisoarul de acasă drept replică la lucrarea readymade a lui Duchamp, cineva ar trebui, după ce crizele publice de ultragiere ipocrit pudibondă se vor fi consumat, să se întrebe dacă gestul respectiv oferă un discurs artistic şi critic coerent şi argumentat. Iar în funcţie de răspuns, să trimită - sau nu - obiectul în cauză pe drumul luat şi de originalul duchampian: cel al gunoiului.
La fel cum eu încă mă întreb în ce măsură această feerie a sexurilor exhibate pune în discuţie, în contextul formei artistice, condiţia socială a minorităţilor sexuale din România şi provocările la care e supusă sexualitatea în era neoliberalismului, de pildă, sau e doar o dovadă de teribilism la care marşăm, orbeşte, cu toţii. Sau care e diferenţa între a face băşcălie de tricolor şi restul însemnelor naţionale (cunosc o grămadă de exemple, e un fel de sport... naţional) şi a chestiona recentele afirmaţii ale preşedintelui României despre caracterul naţional unitar al patriei noastre...
Limitele ipocriziei de expresie
Cînd un grup social compact, care vrea să-şi păstreze caracterul omogen (să zicem statul naţional unitar, dar şi partidele politice naţionale), resimte o anume presiune exterioară (să zicem legislaţia comunitară a UE) care l-ar obliga la o anumită deschidere, lărgire a cadrelor statutare, percepută ca ameninţătoare pentru caracterul său unitar, grupul social respectiv tinde să apeleze la delegarea responsabilităţii de reprezentare către un for decizional paralel, inventat ad hoc. Aşa apar, în interiorul partidelor, organizaţiile de femei şi tineret, asta e raţiunea extinsei toleranţe şi încurajări a Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (a cărei înfiinţare e, în acelaşi timp, o reacţie reflexă a unui grup social compact alternativ şi o formă de manifestare a crizei de reprezentare) şi de aceea există Agenţia Naţională pentru Romi. Soluţia ideală pentru relegarea responsabilităţii şi exilarea subiectului în containerul larg al "integrării" (tradusă prin exportul de cultură socială a majorităţii în rîndul unei minorităţi cu modele de funcţionare şi organizare strict diferite). Nu există nici o posibilitate practică de a strecura subiectul tabu al minorităţilor (dotate cu instituţii destinate, practic, să negocieze cu nişte "corpuri străine") în discursul de reprezentare a culturii române.
Şi aici ajungem la problema dreptului tuturor de a fi susţinuţi de către stat în exprimarea lor artistică. În ce măsură stratul sociocultural acoperit reprezentaţional de practica artistică a graffiti-ului are o pondere, la nivel societal, mai importantă decît cel al romilor sau maghiarilor? Mai pe înţelesul tuturor scris, de ce am dus cu toţii o atît de crîncenă luptă pentru dreptul la exprimare a grafferilor, dar accesul ţiganilor şi ungurilor la reprezentare ca parte - prin seculara convieţuire şi, deci, amestecul în totul unitar afirmat prin Constituţie - a culturii "naţionale" române nu mişcă un fir de păr de pe creştetul nimănui?
Sigur că susţinerea financiară a statului va impune, întotdeauna, limite largi, dar foarte precise, exprimării artistice. Niciodată un stat nu va acorda fonduri publice pentru iniţiative care contrazic sau periclitează politica sa oficială, sper că - deşi nimeni n-a încercat deocamdată - nu se aşteaptă cineva ca Ministerul Culturii sau ICR să finanţeze proiecte care să pună în discuţie, să zicem, raportul de imoralitate şi pragmatism ipocrit al relaţiilor României cu Republica Moldova, care să argumenteze în favoarea autonomiei Ţinutului Secuiesc sau pentru recunoaşterea independenţei Kosovo-ului. Şi nici nu cred că instituţiile statului ar avea o mare problemă să recunoască incompatibilitatea dintre o serie de tematici artistice posibile şi politicile pe care le susţin. Ar fi, în schimb, în mare încurcătură dacă reprezentanţii lor ar fi provocaţi să supună dezbaterii şi negocierii publice tabuuri precum prezenţa culturală a romilor sau a maghiarilor, conivenţa statală cu mişcările extremiste etc.
Din fericire pentru ei, altele sînt grijile lumii culturale româneşti. Dreptul la expunerea goliciunii, ce-ţi poţi dori mai mult...