Mazilu, Căciuleanu, Berlioz şi Wagner - Răzvan Mazilu şi invitaţii săi, 2009

Răzvan Mazilu este cel mai sonor nume din coregrafia românească actuală. Pe fondul micşorării numărului de practicanţi, el este printre cei puţini rămaşi să se zbată şi să impună nu doar tutu-uri, şi Lacul lebedelor, ci şi mişcare, expresivitate corporală, comunicare nonverbală şi, de ce nu?, idei. Mare greşeală să credem că ideile sînt doar apanajul filozofilor sau al celor care trăncănesc meşteşugit. Continuînd o linie de discurs corporal ce trece prin Cosmin Manolescu şi Raluca Ianegic, prin Gigi Căciuleanu şi Miriam Răducanu şi se duce, în timp, la Iris Barbura şi Floria Capsali, un coregraf şi balerin precum Răzvan Mazilu încearcă să nu cedeze contingentului. Nici măcar succesului şi prestigiului ce-l urmează în aceşti ultimi ani. Opera Naţională Bucureşti a găzduit un bine închegat spectacol, în beneficiul şcolilor de coregrafie, Răzvan Mazilu şi invitaţii săi, unde s-au regăsit nume de marcă ale scenei româneşti, vorbitoare sau dansante. Numele lui Marcel Iureş a stat lîngă cel al lui Gigi Căciuleanu, aşa cum un grup de gimnaşti de renume, în frunte cu multimedaliatul Marius Urzică, a impresionat la fel de tare acolo unde Mihaela Rădulescu convingea prin cuvinte. Plus dansatoarea şi coregrafa Monique Schnyder, venită dintr-o Elveţie ce tocmai a decis să nu-i sacrifice pe români şi pe bulgari, şi, nu în ultimul rînd, Viţa de vie şi Alexander Bălănescu.

Muzică şi antren, dar şi balet cu Monica Petrică, solista ONB-ului, care s-a produs cu graţie şi eleganţă. Şi printre ei, animatorul serii, amfitrionul Răzvan Mazilu, bun la toate. Totul a fost la înălţime. Iar un spectacol închegat nu poate fi decît o pledoarie pentru a trăi şi a te bucura. Eventual şi gîndind. Şi, cum nimic nu este întîmplător pe această lume, tot la ONB s-a prezentat, în aceste ultime zile, un alt spectacol de idei, Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz, în viziunea coregrafico-scenică a aceluiaşi inventiv şi neobosit "muncitor intelectual", coregraful Gigi Căciuleanu. Fostul bucureştean care anima serile - Nocturnele de la Ţăndărică, în urmă cu decenii - a devenit distinsul franco-chilian care gîndeşte spectacole de sunet, lumină, mişcare şi, repetăm, idei. Idei despre dans şi mişcare, ce se regăsesc şi într-un volum, Vînt, volume, vectori. Eseu de cromoanaliză aplicată corpului în stare de dans (Editura Curtea Veche, 2009) - unde sînt exprimate nu doar "fragmente de gînduri, poeme sau idei", ci şi un crez. Şi bucuria de a trăi muzica şi dansul, corporalitatea inefabilă a mişcării. Spectacolul realizat de Gigi Căciuleanu în 2006, pentru Anul Francofoniei, unde Dan Puric - iată, un alt teoretician-practicant al dinamicii corporale, la care, credem noi, ar adera şi un Andrei Şerban, predispus mereu să mişte nu doar actorii, ci şi ideile sau instituţiile de artă - avea şi el partea lui de contribuţie, se joacă şi astăzi cu un binemeritat succes.

Protagonişti sînt Răzvan Mazilu şi noua steluţă a coregrafiei autohtone, care se dovedeşte a fi juna balerină Bianca Fota. Regretăm că nu putem intra în detaliile celor două spectacole şi nici să bombănim despre situaţia coregrafiei-muzicii-artei româneşti. Entuziasmul şi bucuria de a dansa nu pot fi finanţate, altfel, ele nu ar fi expresia unei superioare arte. Pînă la urmă, dacă vorbim despre arte, tot muzica rămîne cea care le împacă pe toate. Că este vorba de Hector Berlioz, cu a lui Simfonie fantastică, executată sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare - printre altele, şi un bun comentator, păcat că televiziunile nu-i exploatează virtuţile oratorice şi erudiţia teoretică, lucru valabil şi în cazul clarinetistului Aurelian Octav Popa, excelent instrumentist, dar nu mai puţin vivace interlocutor... -, sau de Wagner însuşi. Prezent şi el printre noi, datorită unei reeditări a cunoscutului op Cazul Wagner (Editura Humanitas, 2008, în tălmăcirea revizuită a lui Alexandru Leahu, ce semna şi varianta de la Editura Muzicală, de acum cîteva decenii), sub semnătura nu mai puţin faimosului Friedrich Nietzsche. O carte celebră, cu doi actori de marcă în lumea spiritului european, o carte despre cum se trece de la admiraţie la negaţie. Un Wagner legat de romantismul lui Berlioz, aşa cum polemistul şi vajnicul cronicar Berlioz se poate mîndri cu admiraţia lui pentru logica nemţească. Multe lucruri încîlcite din trecut, ambiţii şi orgolii, umori şi patimi, ca şi azi, semn că mare lucru nu s-a schimbat prin această lume. Glorie şi succese, dezamăgiri şi resentimente, nimic din ceea ce este omenesc nu lipseşte din volumul dedicat de Nietzsche lui Wagner. Unui Wagner care vine prin istorie după ce Berlioz îşi desăvîrşeşte opera şi intră în memoria colectivă a lumii culturale. Spectacole şi cărţi, concerte şi lansări de carte - iată că o iarnă însorită însoţeşte baletul nostru prin lume. Absolut remarcabile clipe, dacă reuşim să ne rupem de contingent sau dacă nu ne lăsăm copleşiţi de el.