Clovnii lui Dumnezeu - Răzvan Mazilu şi invitaţii săi, 2009

Nijinski se declara "clovn al lui Dumnezeu"...

Dansatorul, ca un clovn al lui Dumnezeu, este acea fiinţă atinsă de "boala" minunată şi grea a zborului. Această idee a fost cît se poate de vizibilă în cea de-a treia Gală organizată de Răzvan Mazilu în beneficiul învăţămîntului coregrafic preuniversitar din România, pe 10 februarie 2009 la Opera Naţională din Bucureşti (producător - Fundaţia perfoRM, principali beneficiari - elevii Liceului de Artă "Octav Băncilă" din Iaşi, secţia de coregrafie).

Proiecţiile cu Marcel Iureş citind din Jurnalul lui Vaslav Nijinski au constituit elementul care a asigurat osmoza între momentele artistice ale Galei. Şi ce am văzut? Cum sînt împinse limitele corpului pînă la cea mai fragilă graniţă a credibilului (Marius Urzică şi Romanian Golden Team); cum un dansator poate asuma, în aceeaşi seară, aşa cum ne-a obişnuit de multă vreme, identităţi malefice ca Richard III (fragment din one man show-ul Jocul de-a Shakespeare, coregrafia Ion Tugearu), personajul androgin din Umbre de lumină (coregrafia Philippe Trehet) sau cel poetic din Simfonia fantastică (coregrafia Gigi Căciuleanu), sau cum poate să întrupeze acordurile muzicii lui Louis Armstrong (mă refer, desigur, la Răzvan Mazilu).

Am văzut, din nou, cum între talent şi frumuseţe nu există hotar, graţie prezenţei Monicăi Petrică în rolul Iubitei din Simfonia Fantastică.

Monique Schnyder (Elveţia) ne-a prilejuit, prin solo-ul Pagliccia (coregrafia Christian Mattis), întîlnirea cu un personaj situat aproape de ceea ce Nijinski numea "clovn al lui Dumnezeu": esenţă de rîs şi lacrimă, corp care îşi generează propria lume, care creează un univers, tragic în esenţă, prin abordarea realităţii ca joc.

Am mai văzut cum vioara lui Alexander Bălănescu creează mediul în care se pot mişca liberi copiii de la liceul de coregrafie, îndrumaţi de Mihai Mihalcea.

Gigi Căciuleanu a sfidat, ca de obicei, limitele şi ne-a mai demonstrat o dată că, pentru a transpune în corpul tău dansul pînă la a-l tranforma în poezie vie, trebuie să-l iubeşti cu acea nebunie lucidă cu care îşi scria Nijinski jurnalul.

În gală au mai fost momente, precum solo-ul Monicăi Ştraţ, care ne-a oferit reîntîlnirea cu stilul coregrafic inconfundabil al lui Florin Fieroiu, duetul dintre Marius Urzică si Monica Ştraţ (prea bine cunoscut celor care au văzut la Teatrul Naţional de Operetă spectacolul Urban Kiss de Răzvan Mazilu) ori prezenţa în scenă a formaţiei Viţa de vie, care au punctat cu lirism ideea de fond a Galei.

Prima dintre galele organizate pentru învăţămîntul coregrafic românesc era dedicată de Răzvan Mazilu lui Vaslav Nijinski (de fapt, evenimentul avea loc, în 2006, chiar de ziua lui Nijinski). Anul trecut, evenimentul a fost dedicat lui Trixy Checais, unul dintre cei mai mari coregrafi şi dansatori pe care i-a avut România, creator aflat la originea a ceea ce numim dans contemporan românesc. Anul acesta, Nijinski s-a impus de la sine. Prezenţa în Gală a unor personalităţi care fac performanţa de a jongla cu limitele propriului corp nu poate sta, desigur, decît sub semnul luminii în care Nijinski definea dansul.

Un aspect interesant al evenimentului a fost reprezentat de invitaţia pe care prezentatoarea Mihaela Rădulescu (coregizor al Galei, alături de Răzvan Mazilu) a lansat-o publicului: aceea de a răspunde în scris la întrebări adresate prin intermediul proiecţiilor... La final, răspunsurile scrise aveau să rămînă la spectatori. A fost, aşadar, un exerciţiu de introspecţie, de autocunoaştere sub umbrela atmosferei generate prin dans.

Nu putem decît să sperăm că iniţiativa lui Răzvan Mazilu de a genera entuziasmul necesar remedierii situaţiei învăţămîntului coregrafic din România va conduce, pe de o parte, la vitalizarea peisajului coregrafic din România şi, pe de altă parte, la o schimbare de mentalitate cu privire la statutul dansului contemporan în curriculumul pus la dispoziţia elevilor din liceele de coregrafie din România.

În deschiderea evenimentului a fost proiectat un film care le-a adus spectatorilor aproape imaginea vieţii copiilor care aleg dansul. S-au putut vedea efortul, rănile, bucuria, renunţările, frumuseţea, chinul zilnic, iubirea, fericirea, durerea, toate contrastele şi paradoxurile care se ţes în jurul celor care aleg drumul născut sub semnul a ceea ce Nijinski aşeza concomitent sub ideea de ritm şi zbor.

Dansul ca esenţă fundamentală a bucuriei de a trăi în esenţa lucrurilor poate fi înţeles numai prin perpetua conştientizare a ideii de "clovn a lui Dumnezeu", a statutului de fiinţă care trăieşte în egală măsură în bucurie şi tragism. Cu alte cuvinte, în realitate.