De 44 de ani, Chicago găzduieşte cel mai longeviv festival de film din America, CIFF. În 2005, Cristi Puiu primea aici premiul de regie, pentru Moartea domnului Lăzărescu, şi cum el era absent, eu i-am prezentat filmul şi tot eu i-am ridicat trofeul la ceremonia de închidere. În 2008, în competiţia oficială n-a fost nici un film românesc, chestie care mi-a făcut viaţa de jurat mult mai uşoară.
La CIFF n-o să găsiţi mari fiţe, cordoane de VIP sau zeci de metri pătraţi de covor roşu. Nimic nu te putea opri să ajungi la Rachel Weisz, care a fost prezentă la petrecerea de deschidere şi era făcută poştă de toţi cei care voiau să se tragă în poză cu ea. Cu Danny Boyle sau Charlie Kaufman te puteai întinde la vorbă liniştit, dar n-am făcut-o. Proiecţiile pentru juriu s-au suprapus al dracului de bine peste filmele lor: Slumdog Millionaire, hitul festivalului şi, se pare, favorit la Oscarurile de la anul (pe pariu că bollywoodianul A.R. Rahman care i-a compus muzica o să ia unul?), respectiv Synecdoche, New York, pe care toată lumea a vrut să-l vadă ca să aibă ce înjura mai bine. În fine, îl puteai băga sub masă pe Viggo Mortensen care a eşuat, alături de membrii staff-ului CIFF, în crâşma noastră favorită de after-party, Streeters, încă deschisă la orele mici ale dimineţii. Păcat că eram deja în drum spre casă când s-a întâmplat asta. N-am ciocnit, aşadar, cu Viggo nici măcar o margarita on the rocks, dar am cunoscut, în schimb, cel puţin cinci oameni minunaţi: colegii mei de juriu, alături de care, la final, am votat un palmares în unanimitate.
Cu Ted, şeful diviziei americane a companiei coreene CJ Entertainment, am închis cu graţie toate petrecerile şi after-urile posibile, ca nişte "socialites" de bază. În clubul Streeters, m-a bătut la ping-pong de mi-a sunat margarita în cap, spunându-mi la final: "Ce naiba, Mihai, doar sunt asiatic, am ping-pong-ul în sânge.". Ca premiu de consolare, am acces la toate filmele coreene de vânzarea cărora se ocupă, aşa că, fani ai TIFF-ului, pregătiţi-vă la ediţia din 2009 pentru The Good, the Bad and the Weird, răspunsul asiatic la clasicul lui Sergio Leone.
Cu francezul Andy, protagonist în ultimul film al lui Eric Rohmer şi fotomodel pentru Valentino, am pătimit în frig, fumând afară, în faţa restaurantelor, în vreme ce colegii noştri de juriu rămaşi la masă ne suspectau de activităţi mai puţin inocente.
Ei bine, da, după ce am disecat cu toţii cele 17 filme în competiţie, trebuie să vă spun că nivelul conversaţiei a înregistrat o scădere mai mult decât binevenită. David, venerabil critic de film din Marea Britanie şi obişnuit al TIFF-ului, e un vechi prieten şi-mi face mereu plăcere să îl revăd. El ne-a învăţat pe toţi să tragem un pui de somn în timpul filmelor care nu contează - şi cine suntem noi să-i contrazicem experienţa de o viaţă?
"Quebecoaza" Denise, producătoarea filmului Les invasions barbares şi vorbitoare de franceză cu accent de Celine Dion, s-a ţinut tare şi a mers seară de seară la culcare devreme, până când a cedat tentaţiei de a ni se alătura la petrecerile care mai rămăseseră, intrigată de ecourile tot mai sonore ale precedentelor.
Nu în ultimul rând, Yu Nan, o chinezoaică superbă cu chip de porţelan, eroina din Tuya de hun shi / Tuya's Marriage (Ursul de Aur la Berlinul din 2007), care, atunci când a spart gheaţa, s-a dovedit nu doar o dansatoare redutabilă, ci şi o "gossip girl" suculentă. La desert, ne-a bifat şi rateurile chirurgiei plastice de pe feţele actriţelor hollywoodiene, şi bizareriile fraţilor Wachowski, cu care a lucrat la Speed Racer.
Lor li se alătură noi actori, noi regizori cu filme în festival şi majoritatea membrilor din stafful CIFF, cu care am cântat, în obligatoria sesiune nocturnă de karaoke, o versiune greu de recunoscut a unui clasic cum nu se poate mai la obiect: We Are Family.