Poveşti... de Oscar

Stau pe canapea şi mă uit fix la numele lui Javier Bardem pe genericul filmului lui Mike Newell, din 2007. Nici nu-mi dau seama când mă aud articulând "Cum o fi acceptat Bardem să joace în filmul ăsta?". Observaţia care se întoarce spre mine mi se pare, însă, mult mai justă. "Întrebarea e cum o fi acceptat Márquez să se facă un asemenea film după cartea lui?".

Cartea vs. filmul. Cine omoară pe cine şi ce anume hrăneşte ce. Nu e o dispută. Nu e o temă de gândire. E un soi de Război şi pace care se scrie, capitol după capitol, cu fiecare zi. Pentru că, dacă unii dintre noi îi datorează lui Peter Jackson (re)descoperirea lui Tolkien, la fel de adevărat este că mâzga siropoasă la care un regizor ca Newell reduce Dragostea în vremea holerei are toate şansele să ţină generaţii de spectatori departe de una din cele mai frumoase scrieri ale lui Márquez.

Prin filme recuperăm... şi pierdem, într-un ritm de care lumea cărţii e încă foarte departe. Iar problema mi se pare arareori a fi disponibilitatea poveştii de a fi tradusă imagistic. De cele mai multe ori, cred că e vorba de relaţia regizorului cu povestea. Cu autorul. Cu voluptatea sau austeritatea lui de a spune, de a ne conduce, de a decupa episoade suculente dintr-un nebulos tot mental, de a ne arăta, până la urmă.

Relaţia mea cu ecranizările e una fluctuantă, cu aşteptări, deziluzii şi momente de stagnare. De la Oscarurile de anul acesta am aşteptat, dincolo de momentele de deliciu sau angoasă spectatorială, să-l recuperez pe Fitzgerald, via Benjamin Button. Încă nu s-a întâmplat.

Am, însă, suficient de des senzaţia că bătălia pentru Premiile Academiei Americane de Film se dă... între poveşti împrospătate, cumva, de noua lor formulă imagistică. The Reader, de exemplu, cu toată controversa legitimităţii lui discursive, are marele merit de a-l salva pe Schlink de eticheta unui autor selecţionat de Oprah, de a incita privitorul să călătorească şi în pagină, să verifice singur, să înţeleagă, poate, ce lipseşte pe ecran, să vadă el, cu ochii lui. Poate că, uneori, povestea e mutilată. Poate că, alteori, e supusă unui veritabil act de chirurgie estetică.

În cazul unui film ca Slumdog Millionaire, e, pur şi simplu, scoasă din anonimat, sustrasă ameninţătorului sertar cu naftalină. Mă gândesc că, în absenţa peliculei, sunt toate şansele să fi ignorat cu desăvârşire existenţa unui autor ca Vikas Swarup până la cine ştie ce întâmplare care să mă pună în faţa textului. Acum, Swarup stă pe raftul autorilor pe care încă nu i-am citit, în ciuda notorietăţii. Compania e extinsă şi selectă.

Cea mai interesantă mediere, însă, în cazul meu, a fost întâlnirea cu Richard Yates. Revolutionary Road, romanul ecranizat de Sam Mendes, a avut, până acum, un destin literar meschin. Ovaţionată de critici, la apariţie, nominalizată, în '62, la National Book Award, alături de celebrul Catch-22 al lui Joseph Heller, cartea a căzut într-o inexplicabilă uitare. Mulţi ani nu a fost reeditată şi, chiar şi atunci când acest lucru s-a întâmplat, vânzările au fost mai degrabă modeste. Yates, un autor comparat adesea cu Raymond Carver şi extrem de apreciat pentru scrierile lui anxioase, bântuite, de o verbalitate de-abia zăgăzuită de un minimalism decupat cu bisturiul realismului frust, trebuie să fi fost descumpănit de aparentul eşec la public.

Faptul că un scriitor ca Vonnegut l-a numit "Marele Gatsby" al generaţiei lui nu a salvat romanul de la anonimat. Au făcut-o, în schimb, cele trei nominalizări la Oscar de anul acesta.

Mi-ar plăcea să cred că 2009 e anul unui misterios come back al poveştii. Mi-ar plăcea,... dacă nu aş crede că acest lucru se întâmplă mai mereu, graţie unei dinamici care ne realimentează nevoia de ficţiune, de naraţiune coerentă sensibil, ori de câte ori cădem prea mult în experimental. Sunt momentele în care revenim, cu foame, în librării şi la cinema, să citim cartea, să vedem filmul... să citim filmul, să vedem cartea...