Oscar 2009 sau despre emoţii pur şi simplu

A devenit deja un clişeu să afirmăm că universul în care trăim e tot mai violent, mai meschin şi mai urât. Că noi înşine ne-am transformat într-un fel de roboţi aflaţi în permanentă mişcare.

Există totuşi momente când scopurile noastre egoiste şi mărunte sunt suspendate, când lumea sărbătoreşte şi suntem invitaţi să ne bucurăm alături de ea. Un astfel de moment a fost şi decernarea premiilor Oscar 2009.

Nu voi vorbi despre scenariul întregii ceremonii, despre cât de justificate sau nu au fost aprecierile Academiei şi nici despre rochiile şi bijuteriile purtate cu graţie de către actriţe. Despre toate acestea aţi citit deja.

De câte ori urmăresc la TV festivităţi de acest gen sunt atentă în mod deosebit la acele câteva clipe în care câştigătorul rosteşte un mic discurs. Desigur, schema e aceeaşi iar emoţia şi mulţumirile adresate în mod inevitabil părinţilor, soţilor, prietenilor, producătorilor, agenţilor au generat de-a lungul timpului parodieri mai mult sau mai puţin reuşite.

Însă tot atunci se face simţită şi magia. Protagonistul renunţă la poza obişnuită, la expresiile pe care le cunoaştem din filme ori din revistele mondene şi ni se dezvăluie drept ceea ce este de fapt: un om extrem de talentat, vulnerabil, capabil să trăiască la cota maximă unicitatea acelui moment.

Oscar 2009 înseamnă pentru mine, acum, un mozaic de chipuri, voci, tăceri şi atitudini deosebite:
Faţa radiind de fericire a lui Kate Winslet şi dezinvoltura cu care şi-a strigat tatăl, aflat undeva în sală, rugându-l să îşi facă simţită prezenţa, fie şi printr-un simplu fluierat, pentru a-i putea mulţumi în mod direct. Si tatăl s-a conformat dorinţei fiicei.
Vocea emoţionată a scenaristului Dustin Lance Black şi mesajul transmis tuturor homosexualilor. E drept, a sunat oarecum cunoscut:"sunteţi minunaţi şi Dumnezeu vă iubeşte", însă dată fiind implicarea personală (el însuşi e gay) nu l-aş suspecta de atitudinea ipocrită întâlnită atât de des în privinţa subiectelor aşa-zis delicate.
Tonul clar şi răspicat prin care celebra Shirley MacLaine a apreciat-o pe Anne Hathaway pentru talentul dar şi pentru curajul de a renunţa la personaje docile, comune, abordând în noul ei film latura profundă şi întunecată a unei femei aflate în pragul disperării (Kym din Rachel Gettind Married). Lauda sinceră a unui maestru valorează uneori mai mult decât premiul în sine.
Ritmul sacadat şi milităros al unei engleze aproximative în care regizorul japonez Yojiro Takita ne-a asigurat de prezenţa sa în galele viitoare: "This is just the beginning! I'll be back!"
Tăcerea din momentul decernării premiului Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, premiu acordat post-mortem lui Heath Ledger şi imaginea unui tată îndurerat dar demn care le-a mulţumit celor prezenţi că au recunoscut astfel uriaşul talent al fiului său.
Modestia actriţei Marion Cotillard - ea însăşi laureată în 2008 şi atitudinea ei admirativă, declarată franc faţă de Kate Winslet.
Caraghioasele ţopăieli în stil Winnie the Pooh ale regizorului Danny Boyle, care a ţinut să respecte în acest mod o promisiune făcută copiilor săi odată, demult, când premiul Oscar îi părea doar un vis.

Sunt imagini care nu pot fi trucate, regizate, prescrise. Ele conferă autenticitate ceremoniei, o particularizează şi o fixează în timp.

Într-o lume în care emoţiile sunt reprimate şi resimţite drept handicap sau semn al inferiorităţii, aceste momente de intensitate m-au determinat să zâmbesc, la rândul meu, fericită.