Rapsodicul în Fantezia scoţiană de Max Bruch

Concertul simfonic al Orchestrei Filarmonicii "George Enescu" din 19 februarie 2009, dirijat de Cristian Mandeal, a avut în program Concerto breve II de Cornel Ţăranu - primă audiţie, Fantezia scoţiană pentru vioară, harpă şi orchestră, op. 46 de Max Bruch, solist Liviu Prunaru, solo harpă Ion Ivan-Roncea şi Simfonia nr. 5 în Si b major, op. 100 de Serghei Prokofiev. Am ascultat un concert de o ţinută elevată.

De curând, s-a revenit la formula: lucrare românească şi opus concertant, în prima parte, iar după pauză lucrare simfonică sau vocal-simfonică. Perioada în care dispăruse lucrarea românească ce deschidea concertele simfonice a constituit o reflecţie binevenită întru purificarea repertoriului, căci promovarea celor mai valoroşi compozitori români şi a celor mai reuşite lucrări ale lor era imperios necesară. Important mi se pare ca primei scene simfonice a ţării să nu i se impună vreo listă exclusivistă de către Uniunea Compozitorilor sau alte foruri, ca în perioada dinainte de 1989. De asemenea, nu cred că aici, unde există o tradiţie şi un public foarte educat muzical, ar fi locul cel mai potrivit să se experimenteze, ca într-un laborator ştiinţific, efectele speciale acustice gândite de orice începător în ale compoziţiei. Există alte ansambluri, săli de spectacol şi festivaluri specializate în provocarea intenţionată a unor fenomene sonore, pentru a fi studiate în anumite condiţii.

Cornel Ţăranu, unul dintre cei mai importanţi creatori în viaţă, a studiat cu Sigismund Toduţă, apoi cu Olivier Messiaen şi Nadia Boulanger, la Paris. S-a perfecţionat participând la cursurile de la Darmstadt ţinute de personalităţi precum György Ligeti, Bruno Maderna şi Christoph Caskel. Fondator şi conducător al ansamblului Ars Nova, Cornel Ţăranu este profesor la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, doctor în muzicologie şi membru al Academiei Române, fiind distins cu numeroase premii, dintre care amintim Premiul Koussewitzky, 1982.

Lucrarea cântată în concertul Filarmonicii "George Enescu", intitulată Concerto breve a fost scrisă în anul 2002, şi, concepută special pentru orchestra de flaute condusă de Pierre Yves Artaud, a fost interpretată pentru prima oară în 2003 la Paris, sub bagheta lui Pierre-Alain Biget.

Dirijorul Cristian Mandeal, ne-a înfăţişat varianta pentru orchestră simfonică "normală", nu exclusiv flaute. Redând cu acurateţe spiritul colindelor româneşti în variante monodice şi polifonice, cu texturi şi heterofonii dense, aceeaşi frază-refren cu tentă folclorică modală era readusă în forme variate, în care alternau soliştii cu grupurile de solişti, într-o manieră fluentă. Am ascultat o interpretare clar conturată sintactic, cuprinzând câteva zone culminante având "sugestii de stâlpi sonori" (Mihai Cojocaru).

Solistul serii a fost violonistul Liviu Prunaru, care a interpretat Fantezia scoţiană op. 46 de Max Bruch. Ceea ce impresionează cel mai mult la acest instrumentist de mare clasă este calitatea sunetului. El cântă pe o vioară Guarneri din 1712. Acurateţea intonaţiei, arcuirea frazelor romantice, timbrul catifelat şi velocitatea articulaţiei sunt câteva din trăsăturile ce caracterizează violonistica lui Liviu Prunaru. El a studiat la Academia Menuhin din Gstaad (Elveţia) cu Igor Oistrah, Ruggiero Ricci, Nikita Magalov, Yehudi Menuhin, Jean-Pierre Rampal şi Pierre Amoyal. Este câştigător al unor mari concursuri de vioară, precum: Lipizer (Gorizia, Italia), Molinari (Elveţia), Reine Elisabeth din Bruxelles, Indianapolis, Julliard-Mendelssohn, Nakamichi-Wieniawski, toate trei din S.U.A. şi Dong-A din Coreea. Activează ca solist, profesor (Academia Menuhin, Elveţia) şi concertmaistru (Concertgebouorkest, Amsterdam).

Cântând Fantezia scoţiană de Max Bruch Liviu Prunaru a reuşit să dezvăluie frumuseţea temelor scoţiene, fie în configuraţia lor originală, fie în multiplele variaţiuni, pătrunse de lirism sau virtuozitate. Lucrarea a fost dedicată lui Pablo de Sarasate.

Harpistul Ion Ivan-Roncea şi-a adus contribuţia sa timbrală plină de rafinament. Prin intermediul dialogurilor discrete, dar cu sunet aurit, acest maestru mondial al harpei a creat clipe de rară frumuseţe.

La cererea publicului, violonistul Liviu Prunaru a cântat Tempo di Bourrée din Partita I în si minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

Interpretarea Simfoniei nr. 5 în Sib major, op. 100 de Sergei Prokofiev a fost un veritabil succes. O orchestră aflată într-o excelentă formă, dirijată cu ştiinţă, talent şi bucurie de Cristian Mandeal. Precizia gestului, forţa sugestiei, consumul pasional excepţional sunt atuurile sale. Dificultăţile tehnice prokofieviene au fost învinse de către artiştii instrumentişti cu o mare poftă de a cânta. Frumuseţea valsului din Trio-ul părţii a doua a Simfoniei nr. 5 şi finalul, Allegro giocoso plin de bună dispoziţie a entuziasmat publicul.

A fost o seară de muzică ce te face să evadezi din orice tip de criză.