02 februarie 2009
Intro: Cerul deasupra Berlinului (din Şapte Seri pt. 1)
(* de la Himmel Uber Berlin, adică titlul original al filmului lui Wenders, Wings of Desire)
Auf Wiedersen, pe săptămîna viitoare, cînd vă voi da amănunte chiar din Berlin!
Tage I. Ich bin ein Berliner!
Tage 2: Adam Resurrected, John Rabe şi Lord Jim
cam aşa, trei filme, de fapt 2 1/2 pentru că de la Rabe am plecat...
schwer (= tough) să coordonezi totul, în primul rînd m-am trezit cu mult mai tîrziu decît am prevăzut, după 2 nopţi de cîte 5 ore şi agitaţie, seara de 5 am petrecut-o în Kreuzberg, cartier de baruri, dar o bere nu s-a transformat într-o sută, deşi a doua zi am descoperit Casa cu 100 de beri, cîrciuma festivalului, unde cea nefiltrată Weiherstephan e o minune! Am intrat la un screening pentru market la Adam Resurrected al lui Paul Schrader, filmat în mare parte în România acum 2 ani (am aflat prea tîrziu şi am ratat ceea ce putea fi un megainterviu cu Schrader)... e un fel de Zbor deasupra unui cuib de cuci meets Schindler's List cu elemente de Santa Sangre al lui Jodorowski! Cel mai bun rol al lui Jeff Goldblum, de la The Fly încoace şi of all his career, punct. Filmul e prezentat în secţiunea Berlinale Special, dar Goldblum ar fi meritat mai mult coverage!
(3 din 5, 6 din 10!)
Am ieşit de la un screening cu John Rabe, filmul care se dă azi, un biopic de război cu megabuget despre un reprezentant al Siemens la Nanking, un alt fel de good nazi/german, cu Urlich Tukur şi Steve Buscemi! O grămadă de bani pe ecran pentru un TV movie unicefist, cu avioane japoneze CGI care aruncau bombe peste săracii chinezi! Considerat deja favoritul Germaniei pentru următorul Oscar!
Iar seara, după doi bratwursti, unul cu ceapă călită (extra 50 de eurocenţi) între diferite posibilităţi, printre care se anunţase şi o petrecere sigură, dar ce e sigur în ziua de azi!?, am riscat şi m-am dus în Sony Center în Cineart, la Lord Jim, şi da, după ce au intrat toţi cei cu bilete (mi-am luat şi eu pentru sîmbătă la Patton), am intrat lejer şi m-am minunat timp de 2 ore şi 20! Copia superb restaurată în 2006 la Columbia (am cumpărat DVD-ul la Cannes anul trecut), cu tot cu audio, se vede cristal, Peter O'Toole e mai tînăr ca oricînd, deşi cam dublează rolul din Lawrence, înţeleg că Richard Brooks nu a fost total fidel lui Conrad, dar Lord Jim după 44 de ani e un clasic!!! Eli Wallach, Curt Jurgens, James Mason, Paul Lukas sunt excelenţi, mai ales Eli cu accent francez, Curt într-un rol de tipul Klaus Kinski, pe care azi l-ar juca Udo Kier! Dalilah Lavi, beautiful, locaţii exotice dar şi aerul de Apocalypse Now conradian, toate proiectate grandios pe 70 de mm, considerat pînă azi cel mai fidel procedeu de captare pe peliculă cu cea mai vie imagine şi cea mai bună lumină!
(4 din 5, 8 din 10!)
07 februarie 2009
Tage 3: In the Electric Mist
Plănuiam să ajung la Sturm, dar din nou m-am sculat tîrziu (o oră jumate delay), aseară am făcut mult de la Potsadmer la ora unu cu schimbatul metrourilor, poţi să aştepţi să vină cîte peste 10 minute.
L-am cunoscut şi pe dop-ul filmului, Bruno de Keyser, care e creditat ca BSC, deşi e francez. Am umblat pe jos pînă la Branderburger Tor şi iar, n-am avut timp să casc ochii mai mult prin cenuşiul şi platul Berlin. Am fost la proiecţia de presă la In the Electric Mist, apoi la conferinţa de presă. Prezenţi Bernard Tavernier, regizorul, John Goodman şi dop-ul Bruno dK. Tommy Lee Jones n-a venit la Berlin, e în plin sezon de polo. Filmul e un policier atipic, dramatic şi existenţial, de atmosferă, bazat pe romanul lui James Lee Burke, In the Electric Mist with the Confederate Dead.
Lee Jones e Dave Robicheaux, un detectiv în Louisiana, care investighează nişte crime în bayou. (Robicheaux e un personaj faimos, fost alcoolic, deşi nu ştiu cum poate fi cineva fost alcoolic dacă se duce la AA şi zice, "my name is... and I am an alcoholic!" A mai fost personificat în 1996 de Alec Baldwin în Heaven's Prisoners, bad movie de Phil Joanou). John Goodman e un mafiot italian, Julie "Baby Feet" Balboni, care investeşte în producţia unui film care se face acolo. Povestea în sine e complicată, complexă, de atmosferă, aminteşte puţin The Pledge (alt film produs de MF) şi Tommy Lee Jones e din nou diferit, deşi joacă în principiu cam acelaşi rol, de poliţist, detectiv sudist, aici cu multă carne pe el.
(3 din 5, 6 din 10!)
Acum la 10, George C. Scott va fi bigger than life în Patton, pe trompeta lui Jerry Goldsmith (DVD-ul meu de acasă, copie scoasă de 20th Century Fox înainte de restaurarea de la Berlinală, făcută în 2003)!!!
07 februarie 2009
Tage 3 (finale): Patton!!!
Patton: A Salute to a Rebel (1970, Franklin J. Schaffner), sau Patton: Lust for Glory! (titlul englez). Unul din filmele mele preferate de război (şi biografice, generalul George S. Patton jr. poreclit şi Blood and Guts), dar niciodată văzut aşa! Mare cît casa! Sunetul năpraznic! Copia de parcă e făcut Mîine!!! 170 de minute (cu intermission în care m-am dus să-mi iau un Krobacher!)
La finalul speech-ului introductiv de sub casca lui George C. Scott curge un fir de sudoare (never seen this before!!!)
Patton: "Men, all this stuff you've heard about America not wanting to fight, wanting to stay out of the war, is a lot of horse dung. Americans traditionally love to fight. All real Americans love the sting of battle. When you were kids, you all admired the champion marble shooter, the fastest runner, big league ball players, the toughest boxers. Americans love a winner and will not tolerate a loser. Americans play to win all the time. I wouldn't give a hoot in hell for a man who lost and laughed. That's why Americans have never lost, and will never lose a war... because the very thought of losing is hateful to Americans."
Figuranţii spanioli, detaliile, culorile! Două găini care nimeresc sub şenilele unui tanc! nici nu vreau să mă gîndesc la caii şi animalele ucise în timpul filmărilor! Peisajul de după bătălia de la trecătoarea Kasserine, cartierul general german din Berlin cu Jodl (see it im Berlin!!), plecarea lui Rommel cu avionul (scena parcă refăcută în opening Valkyrie cu Hitler care vizitează frontul de est), pălmuirea soldatului, replicile brici scrise de Francis Coppola şi Edmund North! Imaginea lui Fred Koenekamp! Trompeta şi tobele lui Jerry Goldsmith!
(9 din 10, 4 1/2 din 5!)
Tage 4: Der Baader Meinhof Complex!
Ştiu că nu e în programul Berlinalei de anul ăsta, dar dacă s-a putut vedea... (a fost prezentat ad-hoc pentru mine, în cadrul unei panorame a filmului german de azi, şi cum am ieşit de la Rage al Sally-ei Potter, film experimental at his most, boring, cu prim planuri de actori monologînd pe un bluescreen, sau green, pink so on, pe video too, şi vroiam să încerc White Lightning în Forum) l-am văzut!!!
Intrarea Germaniei la Oscar nu se ridică la nivelul inexplicabilului şuntat Gomorra. Uli Edel nu e Spielberg ca să creeze atmosfera din Munchen, nici Baader nu e Mesrine, dar filmul aduce cu amîndouă. Un fel de feeling documentarist, 150 de minute pentru a prezenta Germania din 1967 pînă în 1978, odiseea celei mai importante grupări teroriste vest-germane. Trebuie să ai răbdare pentru că sunt momente în care trenează şi nu poţi empatiza cu nici unul din protagonişti. Martina Gedeck e Ulrike Meinhof, Moritz Bleibtreu e Andreas Baader şi Johanna Wokalek (the best) e Gudrun Ensslin; partea Alexandrei Maria Lara e mai degrabă un cameo. Filmul se termină cu (The answer my friend is) Blowing in the Wind al lui Bob Dylan. Dar My Generation nu e cîntat de The Who.
(3 din 5, 6 din 10!)
Tage 4 (Vier): Hello, Dolly (recuperări)
Pentru că n-aveam cum să ajung la evenimentul Chabrol cu Bellamy, din cauze de transfer U şi S bahn şi nu aveam nici bilet deci riscam să nu intru, am scris relatarea pentru Şapte Seri în press typing room şi apoi mi-a rămas la retrospectivă 70 mm Hello, Dolly, pe care, uluitor, ruşinos, sau nu, nu l-am văzut pînă acum! Nu sunt un fan de muzicaluri clasice, adică nu mă dau pe spate, dar coregrafia lui Michael Kidd e încîntătoare! Şi scena (de fapt tot actul 3) din restaurantul Harmonia Gardens e priceless! N-o suport pe Barbra Streisand dar am avut compensaţia, Walter Matthau şi cameo-ul lui Louis Armstrong! La începutul filmului apare preţ de o secundă prietenul lui Jack N, negrul Scatman Crothers!!! Filmul e bazat pe piesa Peţitoarea de Thornton Wilder şi pe muzicalul de pe Broadway! Am ieşit de acolo fredonînd, la fel cu majoritatea sălii, caldă, excelentă, care a aplaudat frenetic şi s-a distrat la maxim! Complet cu intermission cum trebuie, cu pauză de 10 minute şi cu muzică introductivă pentru partea a doua! Metroul nu mai mergea, era după 1 din noapte, şi totuşi am găsit un bus suspendat care m-a dus pînă aproape de casa unde stau!
(3 1/2 din 5, 7 din 10!)
Tage 5 (fünf): The Messenger
Cel mai bun film pe care l-am văzut pînă acum din Competiţia oficială, drama Mesagerul, de Oren Moverman, cu Ben Foster (Montgomery) şi Woody Harrelson (Stone), despre soldaţii care duc vestea celor căzuţi în Irak, familiei şi rudelor. Samantha Morton este o văduvă neconsolată. Modul cum e folosită muzica pentru personaje e excelent, filmul are cel puţin o scenă în plus, dar are forţă, e emoţionant şi e un film cu point despre victimele războiului, despre Irak, prezentat înainte de Berlin la Sundance!
(4 din 5, aproape, parcă mai mult decît 3 1/2, will be back later!)
Død snø adică Dead Snow, e un splatter feast norvegian. Nu, nu e în festival, ci în market, dar am făcut rost de invitaţii courtesy Antoine şi am băgat zombii nazişti cu A.C., noroc că am avut cu cine schimba o vorbă pînă pe la minutul 51 cînd începe hăcuiala. Şi fun-ul, pe alocuri. Un emul al lui Evil Dead şi Braindead (unul din personaje are chiar un T-shirt ca să fie clar), Tommy Virkola (care a făcut şi parodia Kill Bulio) şi-a propus un film funny cu zombi nazişti, pe zăpada albă şi în munţii norvegieni din østfjord. Ok, dar deja reputaţia de cult, dobîndită la Sundance, e nemeritată. Şi filmul se poate vedea şi mai bine acasă, pe DVD! Altfel, să vezi filmul cu o bere Kronbacher, e mai relaxant... doar că a trebuit sa alerg de la Checkpoint Charlie (în jurul căruia m-am învîrtit aiurea de cîteva ori) ca să ajung... oricum să vezi zombi nazişti în Berlin e chul! Dacă mă uitam din timp la programul din market puteam vedea şi franţuzescul Mutants!
Ein, zwei, die!!! (besser tag than ze muvie)
(2 1/2 din 5)
09 februarie 2009
Berlin Express: Berlinale 2 (din Şapte Seri pt. 2)
Cerul deasupra Berlinului, dar mai mult metroul S şi U bahn, şi Potsdamer Platz, un loc fantastic şi futurist, în fostul Berlin de vest, refăcut de la zero (bombardat complet şi no man's land în timpul Zidului) cu umbrela uriaşă de la Sony Center, IMAX şi cinematografe state of the art, complet cu Palatul Berlinalei nou, în genul palatului de la Cannes, dar pe timp rece şi mohorît. Filmhaus, unde este muzeul filmului, acum cu o expoziţie extraordinară Alfred Hitchcock, cafeneaua Billy Wilder şi un lounge Vanity Fair, acolo unde pe vremuri era hotelul Esplanade.
Competiţia deocamdată dezamăgitoare, dar voi face bilanţul săptămîna viitoare. Am văzut policierul lui Tavernier american cu Tommy Lee Jones (In the Electric Mist), înjurat de ziarişti, am plecat de la Rage, un film experimental de Sally Potter, cu actori în faţa camerei care monologhează (Steve Buscemi e excelent, în rest jale!), Mamutul lui Lukas Moodysson a fost huiduit, The Reader a fost prezentat în afara competiţiei (actorul german din film, David Kross, care a împlinit 18 ani în timpul filmărilor, e prezent în Shooting Stars, secţiunea de tinere talente a Festivalului). Unul din cele mai apreciate filme este drama Mesagerul, de Oren Moverman, cu Ben Foster si Woody Harrelson, despre soldaţii care duc vestea celor căzuţi în Irak, familiei şi rudelor. Premiul omagial, Berlinale Camera i-a fost dat lui Manoel de Oliveira, cel mai bătrîn regizor în viaţă, la 100 de ani împliniţi; el a fost omagiat şi la Cannes-ul trecut şi prezintă acum noul său film, Singularidades de uma rapariga loura!
Dezamăgire pentru mine, pentru că n-am ajuns la evenimentul Claude Chabrol, cu noul său film Bellamy (Chabrol a primit şi el premiul Berlinale Camera pentru întreaga carieră), dar legătura de la S şi U cu U1 era prea dificilă în timpul rămas. Este cenuşiu şi se face mai frig, dar nici un urs nu umblă pe strasse în afară de cei care stau alături de bucăţi din Zid (anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea acestei monstruozităţi). Gruss aus Berlin!
Tage 6 (sechs): Chéri
Tocmai am ieşit de la conferinţa de presă unde m-am delectat s-o văd pe Michelle Pfeiffer, care şi-a reluat colaborarea cu Stephen Frears şi scenaristul Christopher Hampton din Legături primejdioase (1988). Acesta a adaptat acum 2 romane de Colette (Gigi), despre o curtezană care îmbătrîneşte şi dragostea ei pentru tînărul Chéri. Rupert Friend e Chéri şi poate fi declarat noul Orlando Bloom! Filmul, numit Chéri arată fastuos, ca o gelaterie, se petrece în Belle Epoque şi scenografia este o superbă art deco (imaginea, ecran lat, văzut pe imensa pînză a Palatului Berlinalei, impressive-Darius Kondji), filmat la Paris, Biarritz, Köln şi studiourile Sheperton. Un companion piece la Dangerous Liasons, mai modern, care poate fi şi o trimitere la procesul de îmbătrînire al actorilor din Hollywood. Pfeiffer arată încîntător la 50 de ani, dar şi mai sclipitor in the flesh!
(3 din 5, 6 din 10)
Big mistake: am făcut greşeala să mă duc să văd filmul lui Gregor Jordan (australianul cu Ned Kelly şi Buffalo Soldiers), deşi citisem deja despre el, "the worst reviewed film at Sundance". Deci, warned, but the things i do for Mickey! Iar The Rourke apare în film preţ de 5 minute, adică 4 scene mici, plus prima, ca voce la telefon! E primul film al lui Mickey împreună cu Kim Basinger de la 9 1/2 Weeks încoace dar ei joacă în lucruri diferite, liniştit ar fi putut fi şi filme diferite! mai apar Billy Bob Thornton, Winona Ryder (care a îmbătrînit şi arată cam nashpa), Chris Issac (un tată alcoolic), dar eroul (?) e de fapt un anume Graham, băiat de producător de filme (Billy Bob), care e drug provider pentru music şi maggot scene în Los Angeles AD 1983 (interpretat de Jon Foster).
Da, am scris la greu pentru că am zis, e fascinant de prost! În plus, m-am dus pe ploaie, în market, să iau invitaţie pentru film, altfel nu poţi intra! Şi compania distribuitoare, Essential Entertainment, nu era acolo, ci în hotelul Ritz-Carlton, din Potsdamer Platz. Aşa că m-am întors, nu înainte de a lua de la standul românesc DVD-ul cu scurtmetrajul Bric Brac, tot prin ploaie, şi ud şi transpirat, am urcat la şapte, într-un hotel cum se zice, "tîtză de mîtză", unde mi s-a dat cu stupoare invitaţia, dar şi cu neîncredere.
Secretara nemţoaică a deschis uşa la domnii producători (gen Elie Samaha şi New Line, Avi, Moshe, etc), care au văzut un individ cu mîna în ghips, ud şi transpirat, şi au închis-o la loc, am coborît cu doi americani care erau players sigur, şi în timp ce eu mă ce eu mă ştergeam cu un şervet, i-am zis "it rains" şi unul mi-a zis că "this sucks, man", i-am zis, "why? it's Ok!", şi el a arătat spre ghips, de care uitasem complet. "oh, that, sure", "what happened?", "long story" am conchis, ceea ce zic tuturor celor care mă întreabă re: telenovela plastercaster. "good luck, man" au conchis în holul elegant, înainte să ies în hol, să vreau să vizitez expoziţia Hitchcock la Film Haus, să mă întîlnesc cu Fulger, plus sunetistul şi operatorul lui Negoescu la casă, să aflăm că e gratis, dar fiindcă închide în 50 de minute, să venim altă dată. Per total suprarealistă experienţa, mai ales că înainte de asta m-am dus la oha la biroul de bilete pentru presă şi mi-au dat la sold-out-ul din ziua anterioară, It Might get Loud, and loud it got (to be contd.)
(2 din 5, 4 din 10!!!)
rewiew salon.com: "But what's really amazing about The Informers is that this impressive ensemble is used to create a film of such bleakness and uniformity. It's a testament to the power of Jordan's direction, in perverse and ass-backward fashion, that none of those actors can rise above the brown, flat surface of this movie's moral and aesthetic swamp."
Tage Sechs (finale): It Might Get Loud
Şi pentru că nu am parte de un concert berlinez (pe 12 Marillion dar what fun fără Fish, de atunci nici nu-i mai urmăresc, în afară de Brave, şi Saxon, saw them în '93, like to see them dar nu în mod special să fug pe la cluburile din Berlin), am avut parte de un Jam session în Friedrichstadt Palast (faimosul teatru de variété construit de DDR-işti în 1981 cu care se mîndreau că sunt Moulin Rouge-ul estului...)
Ce am înţeles din IMGL, că Jack White e un freak, că Jimmy e un domn elegant şi a gentleman, şi că U2 are riffuri extraordinare, dar le acoperă... Bono! Să vezi camera de discuri (discotecă?) lui Page, wow, apoi influenţele de blues ale lui White şi cum cîntă cu Raconteurs pînă îi sîngerează total mîna, şi apoi urmele de sînge de pe chitară, şi pe Edge prin Dublin, pe marea în reflux, şi cu ecoul chitării în faţa mării. Distribuit de Sony Classic Pictures (unul din dop e Guillermo Navarro), a fost prezentat la Toronto şi acum la Berlin a fost premiera europeană.
And then, rejoiced & rejuvenated, m-am întîlnit cu John Rabe al meu, Karsten, cu care am mers la petrecerea românească, care începuse la zece, în Volksbühne, în Salonul Roşu. În Piaţa Roza Luxemburg, în est, dar un teatru nazist, construit de Speer, Volksbühne înseamnă "Scenă populară"; aici au cîntat şi Laibach (normal!, lîngă e cinema-ul Babylon, petrecerea avea loc în Rote Salon, adică Salonul roşu).
Am pătruns cu greu, pe scări înguste, într-un loc al decadenţei, care s-ar fi potrivit cu un film de Aki Kaurismaki, mai ales că mai tîrziu au cîntat Zdob şi Zdub, trupă a cărei analogie cu Leningrad Cowboys pentru mine e firească! Lume multă, cosmopolită, de la Wild Bunch şi alţi francezi, la români şi teutoni, open bar cu Berliner Pilsner (de ce mi-o fi dat mie un Jever FUN adică nonalcoolic, nu ştiu, o fi din cauza mîinii, am stat puţin, deşi am ajuns pe la 11 jumate la 1 petrecerea era în toi, şi Z şi Z cîntau!!
11 februarie 2009
Tage 7: Waiting for Maurice Jarre
Tage 7 (sieben, kein pro), n-am văzut filme încă. Am preferat să dorm şi apoi să mă duc la Deutsche Film Museum, în Film Haus, şi să mă delectez cu istoria filmului german. Extraordinar muzeu de film, cu o arhitectură superbă, cu tot soiul de artefacte din perioada de aur a filmului german, de la Caligari la Hitler, după titlul cărţii lui Krakauer. Fritz Lang, Murnau, Pabst, Emil Jannings, Metropolis, încăperi întregi dedicate Marlenei Dietrich, marele star al muzeului, Olympia şi Leni Riefenstahl, propagandă nazistă şi cinemaul nou german, cu Urşii de aur ai lui Fassbinder, Toba de tinichea şi macheta de vapor din Fitzcarraldo. Un regal absolut! Apoi expoziţia temporară Alfred Hitchcock, cu storyboards, documente, şi multimedia, absolut fascinant. Mult Păsările şi materiale speciale pentru Germania, cu Hitch vorbind în germană (el a început aici ca art director)! fascinant şi mi-a făcut poftă să mă apuc de boxsetul care stă pe raft cu colecţia Alfred Hitchcock.
Tage 8 (acht): My One and Only
Am văzut filmul lui Richard Loncraine, My One and Only, în competiţie, comedie, road movie, coming-of-age, bazat pe copilăria actorului George Hamilton. Renée Zellweger este mama sa, sounthern blonde à la Marilyn Monroe dar nu e la fel de sexy pe cît ar trebui, de fapt nu e sexy deloc, ci mai degrabă groaznică în close-up-uri, pe care camera nu le poate truca. Pomeţii ei sunt asemănători cu cei ai lui elephant man, deci prim-planurile pe ecranul uriaş din Palast sunt... jale... în rest filmul e OK, destul de lejer şi entertaining, cu high production values şi Kevin Bacon pe post de tată fluşturatic şef de orchestră...
(3 din 5)
Am intrat la noul opus al lui Angelopoulos The Dust of Time cu toată bunăvoinţa, dar film la care imaginea să arate mai prost şi mai muddled (dusty, şi nu Springfield), şi mişcările să fie mai slow şi mai pretenţioase, n-am mai văzut de la Hotel de lux de Dan Piţa! Am adormit de două ori, Willem Dafoe face figuraţie, sunetul e prost şi dubbingul groaznic, so I finally left.
Cronica din Screen Daily foloseşte de 2 ori cuvîntul "spellbinding", şi îi dă trei stele, which is a lot pentru ce au dat la restul filmelor festivalului. Şi sunt momente cînd filmul are acea calitate, dar aş fi vrut ca imaginea să fie mai bună. După ce am ieşit de la cea mocirloasă a lui Angelopoulos, am ajuns direct la cea de aici, destul de neclară pe alocuri (zici că nu e filmat pe peliculă, deşi e... dar cică pe 16 mm), filmat în natură, cu peisaje minunate, pe un sound design excelent şi o muzică interesantă. Mi-a adus aminte de Herzog şi Kaspar Hauser, nu ştiu de ce, şi de Popol Vuh, care făceau muzica, deşi nu e acelaşi gen, dar are acelaşi vibe.
(3 din 5 / 6 din 10)
13 februarie 2009
Tage 9: Double Take
Poate cel mai interesant film (cu siguranţă din cele noi) din Berlinală, în secţiunea Forum Expanded, e de fapt un eseu cinematografic dedicat lui Hitchcock (mi-a prins bine expoziţia ca practică), dublului, războiului rece, televiziunii cinefage, anume Double Take. Un hit absolut al festivalului, am mai vrut să intru o dată şi era full, acum l-am văzut. Îmbină imagini de arhivă cu filmări cu adevărata sosie a lui Hitchcock, Ron Burrage, şi cu Mark Perry, acum amîndoi duşi pe tărîmul unde e şi Hitch azi...
synopsis: Director Johan Grimonprez casts Alfred Hitchcock as a paranoid history professor, unwittingly caught up in a double take on the cold war period. The master says all the wrong things at all the wrong times while politicians on both sides desperately clammer to say the right things, live on TV. Double Take targets the global political rise of "fear as a commodity" in a tale of odd couples and double deals. As television hijacks cinema, and the Krushchev and Nixon debate rattles on, sexual politics quietly take off and Alfred himself emerges in a dandy new role on the TV, blackmailing housewives with brands they can't refuse. The novelist Tom McCarthy writes a plot of personal paranoia to mirror the political intrigue, in which Hitchcock and his elusive double increasingly obsess over the perfect murder - of each other! Subverting a meticulous array of TV footage and using The Birds as an essential metaphor, Grimonprez traces catastrophe culture's relentless assault on the home, from moving images' inception to the present day.
(4 din 5, 8 din 10!!!)
Tot acum am fost pe Stauffenberg strasse, unde e sediul poliţiei, unde a fost împuşcat Claus Von Stauffenberg şi în Reichstag (pardon, Budenstag), în cupola-oglindă unde vroia the Cruiser să filmeze draftul unu la M:I III), şi ajuns acasă am şters din greşeală (yes, i cried...) pozele (după 40 de minute de coadă, aud că vara stai şi 2 ore...)! Şi era şi vremea cea mai frumoasă, cu cerul senin!
După Double Take a urmat un shopping de rigoare la Saturn, unde clasicii Larger than Life au intrat în geanta roşie a Berliiiinalei (aşa se scrie, cu mulţi de iiiii), datorită blu-ray-ului (?) preţurile erau de ofertă, am mers la apartament şi am petrecut seara cu John Rabe al meu, Karsen, căutînd o locaţie cît mai berlineză. După refuzul unui argentinian şi unui italian în Kurfürstendamm, am ajuns înapoi cu un taximetrist logoreic în Kreuzfeld, după o bere într-o cîrciumă unde aveau doar pui fripţi (Henne, numele egal găină), am ajuns la localul Max und Moritz (faimoasele personaje ale lui Fritz Bauch, despre care mi-am întrebat conaţionalii şi am rămas surprins că nu au auzit de ele!) , apoi am cutreierat prin baruri, între Black Bush şi Mojito. O seară de final în care nu am fost deloc "Allein". Heil myself und Karsen, "the good german", my host!
Berlinale 3: vînătorii de Urşi (din Şapte Seri pt. 3)
Nu aş vrea ca ceea ce urmează să fie socotit naţionalism cinematografic, dar pur şi simplu filmele cîştigătoare din Competiţie nu le-am văzut şi ce am auzit despre ele nu e atît de măgulitor, dar asta se întîmplă de multe ori la festivaluri şi are legătură cu opţiunile personale ale juriilor şi mai ales ale preşedinţilor lor. În cazul de faţă a decis Tilda Swinton, aşa că Ursul de aur l-a luat La teta asustada ("Ţîţa speriată", sau cum l-au tradus în engleză, măgulitor, The Milk of Sorrow), de peruanca Claudia Llosa (credeam că nu are nici o legătură cu prozatorul, dar este nepoata sa), Ursul de argint şi Marele premiu al juriului s-a dat ex-aequo filmului german Alle Anderen (r: Maren Ade) şi celui uruguaian Gigante (r: Adrián Biniez). Coproducţia româno-britanică-maghiară Katalin Varga, regizată de Peter Strickland şi produsă de Libra Film a primit Ursul de Argint pentru contribuţie artistică deosebită (anume sound design, anul trecut premiul Outstanding Artistic Contribution a fost dat lui Jonny Greenwood de la Radiohead pentru muzica la Va curge sînge!).
Radu Jude şi a sa Cea mai fericită fată din lume, prezentat în secţiunea Forum a festivalului, a luat premiul C.I.C.A.E (Confédération Internationale des Cinemas d'Art et d'Essai), deci al distribuitorilor, şi in extenso a fost deja cumpărat pentru Franţa, de Pyramide Distribution. La noi se vede în cadrul Festivalului B-Est (23-30 martie 2009) şi în săli, de pe 8 mai 2009, Katalin Varga abia la toamnă. Însă mai e puţin pînă la Cannes, unde "vînătoarea" continuă!
Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/