Cîte filme poţi vedea într-o Berlinală? (fără să clachezi...) - Berlin, 2009

Alex. Leo Şerban: Am fost amîndoi la a 59-a ediţie a Festivalului de la Berlin, unde tu ai fost chiar în juriul FIPRESCI (secţiunea competiţie, pentru că FIPRESCI îşi împarte juriile pe cele trei programe principale: competiţie, Panorama şi Forum)... Ai văzut, deci, toate filmele, aşa că prima întrebare este: Cum de ai rezistat?! Mai ales că ştiu că nu te-a lăsat inima (cum, de altfel, nici pe mine) să nu vezi şi cîteva titluri din celelalte secţiuni... Mihai Chirilov: Dată fiind constrîngerea de a fi în juriu, a fost, cred, prima oară cînd am văzut toate filmele din competiţia unui mare festival, pentru că, de regulă, secţiunile paralele mi se par mai tentante, mai interesante, acolo ai adevăratele revelaţii. N-a fost însă o tortură pentru că, spre deosebire de colegii mei de juriu, care au răspuns de Panorama şi Forum, n-am avut un număr dărîmător de filme de văzut: circa 20, spre deosebire de cele, mult mai numeroase, din Panorama şi Forum, secţiuni aflate într-o continuă expansiune. (Panorama include şi un program parelel de documentare, iar Forum are, din 2008, un apendice care se cheamă Forum Extended). Dacă apuci să-ţi faci un program strict, şansele să mai vezi ceva pe lîngă sînt minime (mai ales că, în timpul liber dintre proiecţiile impuse, cineva s-a gîndit să-ţi trîntească şi o întîlnire între juraţi). Rămîn, aşadar, trei filme mari şi late de văzut pe zi, plus posibilitatea de a vedea un altul printre picături. E amuzant însă ce mi-a scris un coleg de juriu care s-a aflat la prima experienţă de acest fel, citez: "N-o să înţeleg niciodată de unde ai atîtea resurse de disponibilitate - fizică şi psihică - de a vedea atîtea filme, pe zi şi în general. În timpul Berlinalei eram copleşit după numai trei filme, mai ales că majoritatea vin la pachet cu atîta istorie şi controversă, cu atîtea probleme sociale şi politice..." Dacă însă ai exerciţiul şi scutul necesar, numărul filmelor n-ar trebui să fie o problemă. A.L.Ş.: De cînd a fost înscăunat ca director al Berlinalei Herr Dieter Kosslick (acum trei? patru? ani), criticii şi jurnaliştii prezenţi se plîng de nivelul scăzut al selecţiei. Bun, toată lumea ştie că nu Herr K. face selecţia, dar totuşi el e cel care o supervizează... Pe de altă parte - trebuie spus -, se vînd tot mai multe bilete de la an la an, iar ăsta pare să fie şi argumentul celor care, iată, l-au reconfirmat pe Kosslick pentru încă trei ani. S-ar părea, aşadar, că vox populi este mai puternic (ca-ntotdeauna), dar întrebarea e: pînă unde se poate merge cu această falie între gustul publicului şi gustul specialiştilor? Ţi-o pun şi în calitate de director / selecţioner al TIFF-ului nostru - care, şi el, creşte de la an la an... unii spun că "îngrijorător". M.C.: Într-un oraş falimentar cum e Berlinul, mi se pare siderant că un festival de film e o instituţie din ce în ce mai profitabilă şi că lumea stă la coadă ca să-şi ia bilet la filme despre care nu ştie nimic (pentru că majoritatea sînt premiere absolute). Aşadar, argumentul financiar - şi populist, dacă vrei - nu e de neglijat. Că jurnaliştii şi criticii se plîng - asta e de aşteptat, deşi trebuie spuse unele lucruri: fără filmele aşa-zis pentru publicul larg, care vin la pachet cu staruri pe covorul roşu, marea majoritate a jurnaliştilor n-ar avea despre ce să scrie sau cui să-i ia interviuri (că doar asta le cer editorii lor...) Aceiaşi jurnalişti, de pildă, s-au bătut anul trecut pentru un loc la filmul Madonnei, cînd ar fi fost mai simplu - şi, poate, mai "rewarding" - să meargă cu ochii închişi la un film din Forum - aşa că, recunoaşte, puţină ipocrizie tot există. Sigur, falia de care vorbeşti se adînceşte de la an la an, iar Berlinul devine parcă mai schizofrenic decît suratele lui de la Cannes şi Veneţia, cu atît mai mult cu cît ceea ce resimţim noi, criticii, e nu atît prezenţa titlurilor comerciale (pe astea le putem snoba, dacă vrem), ci absenţa unor filme beton rudă cu capodopera. Şi mai e ceva: Kosslick nu e nici pe departe atît de rasat sau "bazat" ca un Gilles Jacob sau ca un Marco Müller, aşa că nici aşteptările noastre de la el nu sînt foarte mari. Cît priveşte nivelul selecţiei competitive oficiale, acum că am consumat-o în toată splendoarea integralităţii ei, pot spune cu mîna pe inimă că n-a fost catastrofal, ba chiar a fost niţel peste medie. Fără capodopere, dar cu multe filme fie bune sau foarte bune, fie inegale şi cu foarte puţine proaste. TIFF-ul e însă altă mîncare de peşte. Inevitabil e un festival care creşte, dar, din fericire, nu există presiunea box-office-ului sau a gustului public. Publicul de aici s-a format cu un anume gen de filme, iar festivalul însuşi s-a născut ca o alternativă la filmele care se puteau vedea în mod curent în cinematografe. Sînt convins că publicul şi jurnaliştii noştri ar sancţiona, de pildă, includerea unui film ca The Pink Panther 2 la Cluj. Există suficiente filme de calitate şi "cu cîrlig" la publicul larg (iar miza TIFF-ului e oricum mai mică decît cea a Berlinalei) ca să nu fie nevoie de compromisuri. A.L.Ş.: "Reţeta" unui festival de succes (cum e şi TIFF-ul) este tocmai această proporţie acceptabilă între filmele "cu cîrlig" (la publicul larg) şi cele despre care criticii scriu cronici ditirambice... Nu e mai puţin adevărat că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere: cînd ai o recoltă proastă, nu poţi scoate filme bune din piatră seacă! Crezi că 2009 se anunţă a fi un "an prost"? Şi nu mă refer aici la filmele care urmează să fie făcute anul ăsta, ci la cele deja terminate ce urmează să fie lansate în marile festivaluri. M.C.: Nu prea mă pricep la prognoze şi nici nu ştiu exact ce urmează a fi lansat anul ăsta pe ecrane. Vorbeam deunăzi cu şeful diviziei Festivaluri din cadrul Unifrance şi l-am întrebat, de pildă, ce ştie de noul film al lui Radu Mihăileanu, Concertul, dacă e gata şi dacă va fi la Cannes. (În paranteză fie spus, nici unul dintre filmele lui Radu n-a fost la Cannes.) Din răspuns am înţeles că da, e luat în calcul - asta însă pînă în clipa în care mi-am dat seama că felul în care l-am pronunţat pe Mihăileanu l-a făcut pe omul meu să creadă că e vorba de Michael Haneke... (aşa am aflat că Haneke are un film nou cu care ţinteşte din nou Cannes-ul). Aaaa, dacă vorbim exclusiv de filmul românesc, am toate motivele să cred că va fi un "an bun" pentru el. Deja două filme autohtone au trecut prin Berlin, iar pe ţeava canneză se află proiectul lui Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur, al doilea film al lui Porumboiu, debutul - entuziasmant, pentru mine - al lui Răzvan Rădulescu, Felicia, înainte de toate, şi, nu în ultimul rînd, debutul surprinzător al lui Bobby Păunescu, produs de Cristi Puiu, Francesca. Acum, să vedem şi cine va fi selecţionat... A.L.Ş.: Berlinul şi-a făcut un "blazon" de festival care recompensează - sau, în orice caz, privilegiază - filmele politice, "cu mesaj". Întrebarea firească, în aceste condiţii, este: ce mai caută atunci, în competiţie, filmele celelalte - filmele nepolitice şi "fără mesaj"?! Fac figuraţie? Mi se pare o ineleganţă din partea festivalului să selecteze titluri - cum au fost, anul ăsta, Chéri al lui Frears (după romanele lui Colette), In the Electric Mist al lui Tavernier sau Ricky al lui Ozon, pentru a aminti doar cîteva - care, logic, n-au nicio şansă să fie premiate! Unii spun că şi regizorilor, respectiv producătorilor acestor filme le prinde bine o nominalizare la Berlin; dar, dincolo de motivaţia "toată lumea pleacă mulţumită", eu cred că problema rămîne: dacă Berlinala ţine cu orice preţ să fie doar un "festival politic", atunci poate că ar trebui să enunţe clar şi răspicat acest lucru pe site-ul său - şi să accepte filmele celelalte în afara competiţiei (cum au fost, anul acesta, The Reader sau... The Pink Panther 2!). Ce părere ai? M.C.: Încep cu sfîrşitul: dacă The Reader s-ar fi aflat în competiţie, s-ar fi găsit cineva care să spună că da, "încă un film cu Holocaust", şi l-ar fi arondat predilecţiei Berlinalei pentru conţinutul politic (chit că miza din The Reader este în altă parte). Nu cred că Berlinala îşi doreşte să fie doar un festival politic, pur şi simplu asta e "nişa", particularitatea pe care (crede că) şi-a găsit-o. Şi revin la Dieter Kosslick, probabil că în mintea lui care, repet, nu dă pe dinafară de cinefilie (spre deosebire de concurenţii lui de la Cannes şi Veneţia), filmul trebuie să aibă această misiune pentru a fi relevant. Cît priveşte"celelalte" filme care aparent fac figuraţie, depinde şi de juriu ce alege să privilegieze. Îţi reamintesc că, totuşi, la Berlin, filme ca Intimacy, Tuya de hun shi / Tuya's Marriage sau animaţia lui Miyazaki, Spirited Away, au plecat acasă cu Ursul de Aur. Cred că, în cazul lui Tavernier, Ozon sau Frears, se ia în calcul şi dacă noile lor filme sînt mai bune decît cele mai bune dintre filmele lor anterioare - şi mă tem că nu e cazul. Fără însă ca asta să însemne că In the Electric Mist, Ricky sau Chéri nu meritau ceva. De pildă, cînd le-am spus colegilor mei din juriul FIPRESCI că eu merg pe mîna lui Chéri, trebuia să le fi văzut faţa: un amestec de mirare, condescendenţă, aproape compătimire. Brusc, m-am simţit ca o coafeză pierdută într-un alai de filozofi - asta ca să-ţi faci o idee şi despre ce cred criticii că e relevant într-un film... A.L.Ş.: Unul dintre filmele care a stîrnit cele mai aprinse controverse (pe bună dreptate) a fost Rage al britanicei Sally Potter. (Cred că ar fi ieşit mult mai bun dacă era regizat de Harry Potter!) Regizoarea s-a lăudat că a făcut "filmul cel mai ieftin pentru vremuri de criză" (probabil cel mai mult au costat onorariile vedetelor care joacă în el - Judy Dench, Steve Buscemi, Jude Law...); eu zic că un debut făcut cu 300 de euro - cum a fost, în 2008 la TIFF, Elevator al lui George Dorobanţu - ar fi dat clasă la acest capitol, dar ceea ce mi se pare scandalos este acest "sistem" larg-răspîndit care face ca un autor "cu cotă" (Potter la Berlin, Kusturica la Cannes, bietul Werner Schroeter la Venezia) să intre automat în competiţie numai în virtutea numelui. Unii au graţia de a cere de la bun început să nu fie incluşi în competiţie - cum face, invariabil, Woody Allen. Alţii (precum veşnic-tînărul centenar Manoel de Oliveira sau veşnic-bătrîniciosul Theo Angelopoulos) decid - ei sau producătorii lor - să-şi prezinte filmele în afara competiţiei din motive pe care pot să le bănuiesc... În cazul lui Potter, faptul că a concurat la Ursul de aur este cu atît mai nepotrivit cu cît preşedinta juriului de anul acesta a fost Tilda Swinton, actriţa sa din Orlando; spre onoarea ei, Swinton nu pare să fi mişcat vreun deget pentru a premia catastrofa semnată Sally Potter. Ce părere ai despre acest "sistem"? M.C.: Neincluderea în competiţie a unor nume ca Angelopoulos sau de Oliveira ţine, cred, foarte mult de ego-ul autorilor. Nimănui, şi cu atît mai mult unor tipi de talia celor doi, nu-i place să-şi asume o competiţie în care mai intră şi nou-veniţi pentru ca la final să piardă. Ba nu, rectific: să nu cîştige binemeritatul (pentru ei) premiu cel mare. Tot trucul ăsta cu guest star-ul în afara competiţiei e o strategie de auto-protecţie şi, totodată, o garanţie a faptului că eşti deasupra celorlalţi, că joci într-o ligă superioară. În plus, cei doi nu mai au nimic de demonstrat, aşa că de ce să nu fie scutiţi de emoţiile "examenului"? Cu Potter e altă poveste (şi, pe undeva, aceeaşi cu cazul lui Andrzej Wajda, al cărui nou film, Tatarak, a fost, şi el, în competiţie - cu diferenţa că între Potter şi Wajda e o diferenţă ca de la cer la pămînt): ambii au ieşit la înaintare cu filme "mici", relativ intimiste, cvasi-experimentale să zicem, de o magnitudine invers proporţională cu aşteptările - în termeni de producţie - pe care le-ai putea avea de la ei. Ca demers, e demn de luat în seamă atunci cînd construieşti o selecţie, dar sigur, trebuie să ai şi discernămîntul necesar. Rage e un rateu, conceptual vorbind (deşi propunerea de actorie din el e fascinantă), în vreme ce Tatarak, deşi foarte emoţionant şi plin de miez, e poate prea personal pentru a fi validat de un juriu cu pretenţii bombastice. A.L.Ş.: Care titlu, după părerea ta, ar fi meritat Ursul de aur? Eu recunosc că am fost foarte plăcut surprins că acesta s-a dus la peruana Claudia Llosa (nepoata lui Mario Vargas...) pentru La teta asustada, dar ştiu că nu a fost un film apreciat de toată lumea. Ce m-a deranjat (dincolo de premiile previzibile: cel pentru London Bridge, pentru The Messenger - mă rog, filmele "cu mesaj"...) a fost Ursul de argint pentru Birgit Minishmayr, actriţa din filmul german Alle anderen. Nu pentru că actriţa nu l-ar fi meritat, ci pentru că este, cred, al treilea sau al patrulea an în răstimp de cinci ani cînd premiile de interpretare feminină au fost acordate unor actriţe nemţoaice: în 2007, de pildă, nu a cîştigat Marion Cotillard (Edith Piaf în La vie en rose), ci... Nina Hoss! Stau să mă-ntreb cît de credibil poţi pretinde să fii, ca juriu, atunci cînd consideri că o performanţă ca a lui Cotillard - care a luat Césarul, Oscarul, Globul şi Bafta pentru acel rol - nu merită premiată, în schimb una de care nu mai ştie nimeni după, iată, doi ani, da! Ca şi la Oscaruri, problema este că, uneori (adeseori), nu sînt premiate filmele sau nu sînt premiaţi actorii atunci cînd au toate motivele să fie, perpetuînd un cerc vicios... Este şi o chestiune de credibilitate a acestor premii pentru că, atunci cînd premiezi alandala, există riscul să arunci o umbră de îndoială (sau de întîmplător) asupra filmelor sau interpretărilor care chiar meritau recompensate! Întrebarea ar fi: trebuie oare să se ţină cont - atunci cînd se jurizează - de faptul că un cutare actor / regizor a mai luat premiul respectiv? Ştiu că în cazul premiilor FIPRESCI exista regula ca un acelaşi film să nu poată fi recompensat de două ori... nu ştiu dacă mai e valabilă. M.C.: Nu mai e valabilă, şi mi se pare binevenită schimbarea asta: decizia unui juriu, oricît de competentă ar fi, e rezultatul unui consens de subiectivităţi. Un alt juriu ar alege cu siguranţă altceva, în numele aceleiaşi competenţe şi a altor subiectivităţi. Un film căruia i se dă posibilitatea de a concura de două ori pentru acelaşi premiu cum e FIPRESCI şi care îl mai şi cîştigă, tot de două ori, capătă, cumva, o aură de obiectivitate şi un certificat de "valabilitate" mai mare decît altele. Cît priveşte Ursul de Aur: puteam să jur că va fi adjudecat de filmul peruan (spune-i fler sau cunoaştere a mecanismelor în virtutea cărora operează un juriu), chit că La teta asustada se afla undeva pe locul patru în topul meu personal, devansat de Chéri, Alle anderen şi In the Electric Mist. În topul juraţilor mei însă era pe primul loc - aşa se face că a luat şi premiul FIPRESCI. Acelaşi fler m-a făcut să votez cu ochii închişi pentru premiul obţinut de actriţa germană din Alle anderen, care e impecabilă, deşi recunosc, da, e iritant ca în ultimii ani de Berlinală, premiul de actorie feminină să tot "rămînă" în Germania. Şi da, madam Nina Hoss nici măcar nu-l merita (deşi, în general, nu e o actriţă neglijabilă). Nu ştiu ce se va alege de numita Birgit, probabil nu mare lucru - cert este că arde ecranul în Alle anderen. A.L.Ş.: Cum ţi s-a părut filmul co-produs de LibraFilm, Katalin Varga? A luat un Urs de argint pentru "contribuţie artistică" (sound editing), unii susţin că ar fi meritat mai mult... A intrat în discuţie pentru FIPRESCI? Eu, recunosc, am avut o problemă cu scenariul lui Peter Strickland (care a făcut şi regia); mi s-a părut, într-adevăr, o performanţă de rapiditate & economie (terminat în 19 zile cu circa 35.000 euro!), am apreciat imaginea şi unele interpretări, dar povestea nu m-a convins. Cred că Delta lui Kornel Mondruczo (de asemenea co-produs de Libra, care a avut premiera la Cannes în 2008 şi a fost arătat şi la TIFF) este superior din toate punctele de vedere - povestea incestului (tragic) de acolo bate mult mai departe decît aceea a răzbunării (à la Baltagul, au zis unii) din Katalin Varga, care mi s-a părut şi destul de neplauzibilă: pentru că în Baltagul o femeie răzbună moartea omului ei - direct, elementar şi fără complicaţii -, în timp ce aici o altă femeie vrea să se răzbune pe cel / cei care au violat-o, lăsînd-o cu un copil, dar omoară pe cine nu trebuie şi declanşează o spirală a morţii al cărei "tragism" este mai degrabă demonstrativ... Trebuie să spun, totuşi, că nu am avut nicio problemă cu faptul că cel care o omoară, la sfîrşit, este român - aşa cum am auzit printre jurnaliştii români prezenţi la Berlin! Mi s-a părut că această "spirală a vinovăţiei" reproduce, comic, spirala din film: în fond, Katalin este unguroaică şi ucide, tatăl natural al copilului, care a violat-o, este tot ungur, iar cel care o ucide la sfîrşit, răzbunînd moartea cumnatului său ungur, este, într-adevăr, român, dar el nu face decît să "repare" o nedreptate aşa cum şi Katalin are impresia că face. Este însă simptomatic că încă citim false rivalităţi naţional(ist)e într-un film, deci într-o ficţiune! Şi sînt chiar foarte curios cum va fi receptat Katalin Varga la Cluj - pentru că se vede că nu putem face abstracţie, atunci cînd privim un film "cu români şi unguri", de anumite complexe nerezolvate şi că ecranăm o poveste al cărei centru de greutate e în cu totul altă parte cu propriile noastre prejudecăţi... Katalin Varga va fi un test - din păcate, pot deja să anticipez reacţiile, tu nu? M.C.: Nimic nu-mi place mai mult decît o dezbatere încinsă la capătul unui film. Ce e interesant e că cel mai agitat dialog cu publicul clujean a avut loc tot după un film - Transylvania lui Tony Gatlif, arătat acum cîţiva ani în închiderea TIFF-ului - care, dincolo de poveste, activa resorturile sensibile ale rivalităţilor naţionaliste de care vorbeşti. La Berlin, Katalin Varga s-a bucurat de critici foarte bune, dar n-a intrat în discuţia juriului FIPRESCI. Colegii mei nici măcar nu l-au nominalizat în rundele preliminare de discuţii. La Cluj, am toate motivele să anticipez reacţii disproporţionate şi paralele cu povestea în sine. Care poveste, pentru mine, conţine suficient potenţial dramatic şi pariu vizual, dar care ar fi putut avea mai multă "carnalitate" la nivel de personaje şi motivaţii. Pînă la urmă, nu spirala răzbunării sau a vinovăţiei, ci cea a nebuniei latente a protagonistei mi se pare lucrul cel mai interesant din film. A.L.Ş.: Să mai spunem două vorbe despre ceea ce ni s-a părut, tuturor jurnaliştilor prezenţi la Berlinală, a fi tema acestei ediţii - ceea ce tu ai numit, în relatarea scrisă pentru site-ul FIPRESCI, "sindromul OWYM" (= older women, younger men)... Dincolo de evidenţa acestui lucru în filmele prezentate (în Chéri, în The Reader, în The Countess, în The Private Lives of Pippa Lee - ba pînă, un pic, şi în My One and Only...), crezi că el semnifică ceva? Este el, altfel spus, o "metaforă" pentru "mămoşenia" cinema-ului / "infantilizarea" societăţii / "emanciparea" femeilor? Sau doar semnul obişnuitei nevroze festivaliere - pentru că ni se pare, de fiecare dată, că trebuie să "extragem" ceva sociologic sau măcar logic, general valabil, dintr-o recoltă aleatoare de titluri? M.C.: Cred că sindromul despre care am scris, departe de a-mi satisface "nevroza festivalieră" de care vorbeşti (particularitatea lui îţi sare în ochi tocmai pentru că rareori astfel de parteneriate sentimentale ajung pe ecran), e reprezentativ pentru felul în care cinematograful "tratează" personajele feminine şi actriţele de o anume vîrstă. S-a tot scris despre criza rolurilor relevante scrise pentru acestea din urmă, deci înclin să cred că ceea ce vedem azi pe ecran pune umărul - fie doar şi cu surdină - la emanciparea femeilor (asta cînd regizorii, în misoginismul lor, nu ţin să "înfiereze" ipoteza unei relaţii OWYM.) Am recuperat, deunăzi, Mamma Mia! - o prostioară, desigur, siderant de amatoricesc executată, dar cu trei actriţe beton, iar ceea ce m-a frapat, în sensul bun, e lejeritatea cu care dinamitează orice prejudecată socială despre ce şi cum ar trebui să fie o femeie de o anume vîrstă. Şi vorbim aici de un film care, cu sau fără "cîrja" de susţinere muzicală a fenomenului ABBA, a făcut box-office.