Aşadar, de la problema binomului maestru-discipol până la copil-mamă, drumul e pavat cu picturi care vorbesc despre mediocritatea artistică, despre Universitatea de Artă ca Maternitate şi despre artist ca "produs de concepţie".
Picturile fotografice în alb şi negru ale Irinei Broboană înfăţişează parţial ex-fătul, scoţându-l, în plin "cri du chat", din cadru ca şi cum din start, din clipa naşterii acesta nu mai e întreg ci doar parte a unei dualităţi genetice. Îl citeşti ca pe un fragment, pe când fetuşii-sepia ai lui Mihai Florea, ca un "preview la viaţă" sunt cuprinşi pe de-a-ntregul în haloul amniotic.
Poate că cea mai potrivită descifrare a aceste opoziţii perspectivale a celor doi ar putea-o oferi teoria oglindirii expusă de psihanalistul Lacan care vorbea despre auto-fragmentare în stadiul-oglindă, moment pe care fătul îl traversează la un timp după naştere şi care e prezentat ca o primă conştientizare a Sinelui, ca prima clipă în care se gândeşte pe sine.
Citez din declaraţia de intenţii a expoziţiei o frază elocventă: "Odată cu îndepărtarea de tutela profesorului are loc confruntarea cu mediul extern, care inevitabil îşi va pune amprenta asupra dezvoltării artistului. Acesta este un moment de tatonare în care el îşi stabileşte modelele, în funcţie de care se va face iniţierea şi fixarea traseului său profesional."
În acelaşi timp, Mihai Florea devine invaziv în raport cu fătul şi cu spaţiul intrauterin în care funcţionează numai eul sensibil, conectându-l, ironic desigur, la gadget-uri şi mecanisme educaţionale menite să îi anihileze neprihănirea, refuzându-i logica perceptivă de neatins.
De exemplu, motivul fermoarului care "decurge" din coloana vertebrală poate fi o metaforă subtilă a verticalităţii naive proprie spiritelor imaculate. Dar "fermoarul" e un accesoriu cu dublu sens şi poate fi interpretat şi invers, în sensul în care în acest simbol rezidă posibilitatea deschiderii către factorii care îl pot influenţa, către mobilarea interioară cu noţiuni şi structuri venite din exterior şi către punerea în mişcare a sintaxei interioare prin reacţie la stimulii din afara decorului uterin.
În aceste două lumi paralele, în lichid şi în aer, în monocromia ecografiei se săvârşeşte naşterea dimensiunii esenţiale a umanului care structurează întreaga viaţă fantasmatica a omului, a artistului şi chiar a unei universităţi.
