Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Marley & Me

Viaţă de câine - Marley & Me


Cinemagia, martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Numai cine a avut vreodată un câine poate înţelege ce înseamnă prezenţa unei asemenea personalităţi în viaţa cuiva - şi mai ales a unei familii! Cei care mă cunosc ştiu că actuala mea identitate se revendică de la Arella Bonnie Wagners, căţeaua pitbull trimisă de Dumnezeu ("Arella" = Mesagera lui Dumnezeu, în ebraică - onomastică pe care am descoperit-o abia postum) spre a mă ajuta să mă regăsesc, după una dintre cele mai traumatice crize ale vieţii (nu degeaba se şi spune: "Unde e suferinţă, Dumnezeu trimite un câine") - iar trecerea ei în eternitate, în 2008, a fost cea mai greu suportabilă despărţire definitivă de care am avut parte vreodată.

Prin aceeaşi experienţă, cu iluminarea şi durerea ei, a trecut şi jurnalistul american John Gorgan - şi, cum pierderea unui câine lasă urme de neşters, stăpânul îndoliat i-a dedicat prietenului său o carte (prelungire a editorialelor de mare succes pe care i le inspiraseră, de-a lungul vieţii, diversele peripeţii provocate de Marley, cum s-a numit acest labrador auriu). Din scenariul adaptat mai apoi de Scott Frank şi Don Roos (doi profesionişti cu oarecare experienţă, dar fără antecedente de mare răsunet), transpare clar influenţa covârşitoare, în plan afectiv, a momentelor finale, eclipsând flagrant tot ceea ce ar fi trebuit să constituie o povestire cinematografică. Natura de docudramă personală a romanului n-avea de ce să justifice construcţia liniară, dezechilibrată şi în mare parte superficială a scenariului, la care se adaugă şi regia extrem de inegală a lui David Frankel (semnatarul recentului The Devil Wears Prada, a şase episoade din Sex and the City şi al altor câteva comedioare din speţa călie a ultimilor ani).

Principalele probleme se învârtesc tocmai în jurul lui Marley, un câine (de fapt, mai mulţi, căci filmul îi urmăreşte întreaga biografie, de la adoptarea căţelandrului până la moartea de o boală a bătrâneţii) pe cât de fermecător, pe atât de neinspirat folosit. Puiul din primele secvenţe e dulce-foc - dar ăsta-i meritul lui şi al Creatorului, nu al cuiva din echipa de filmare. În continuare, povestea demonetizează (prin simplism) câteva aspecte relevante ale relaţiei dintre om şi animal - care erau necesare atât din respect faţă de logica faptelor, cât şi tocmai fiindcă ar fi contribuit decisiv la conturarea sensurilor finale (ca de pildă, felul în care greşelile iniţiale ale stăpânilor duc la formarea unei personalităţi canine rebele şi necontrolate, generatoare a tuturor boroboaţelor din film - lucru enunţat în cuvinte, dar aproape absent din imagini!). La fel de inexistente în film sunt şi multe dintre instanţele în care Marley îşi dovedeşte unicitatea, rolul seminal în viaţa familiei, credinţa şi, în genere, tot inefabilul său câinesc - din nou, povestite frecvent de personaje, dar arătate, ioc. Treptat-treptat, se conturează o istorie cam trenantă cu un câine care face mereu aceleaşi şi aceleaşi pozne, şi-şi manifestă ataşamentul faţă de membrii familiei doar sărind pe ei când vin acasă - alternativ cu diverse momente din cariera profesională a lui Gorgan, destul de hazlii în sine (mai ales datorită lui Alan Arkin, care îmbogăţeşte cu umorul său fin personajul redactorului şef), dar prea puţin utile cunoaşterii eroului patruped şi a importanţei lui pentru familie (iar în unele momente, tembelismul didacticist şi demonstrativ chiar dă pe din afară, ca în episodul cu apariţia poliţiei pe plaja de câini, sau cel cu dresoarea caricaturizată în tuşe groase dar fără sare şi piper). Deşi avem de-a face cu un câine nărăvaş şi nevrotic, elementele de comedie burlescă sunt rudimentare, şi singurele sclipiri apar la nivelul umorului de dialog - amuzant, dar insuficient.

În orice caz, timpul nu stă pe loc (nici în viaţă, nici în sala de cinema) şi, o dată cu intrarea în ultimul pătrar al filmului, începem să înţelegem că acesta şi-a găsit în sfârşit definiţia şi rostul - acela de a reda tristul eveniment al despărţirii. Secvenţele ultimelor probleme de sănătate ale lui Marley, şi mai ales cea a eutanasiei, reuşesc să transmită aproape insuportabil de răscolitor întregul tumult de sentimente al celor nevoiţi să plătească acest preţ pentru binecuvântarea de a fi avut un înger dătător-din-coadă în viaţa lor. Plângem zguduit pe finalul lui Marley & Me - nu datorită vreunor virtuţi speciale de creativitate cinematografică, ci numai fiindcă acel sfert de oră reuşeşte să surprindă fidel şi empatic realitatea; ceea ce tot e ceva, fie şi numai din pietate pentru prietenul plecat să moară puţin.

18 martie, 2009; h. 00:00-00:56
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Marley & Me


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Zob Marley - Marley & Me, Alex. Leo Şerban
 La pachet cu hrana pentru câini - Marley & Me, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer