David Frankel a făcut The Devil Wears Prada. Acum a schimbat Diavolul pe un labrador numit Marley şi Prada pe mobilierul din casa lui John & Jenny Groban, care-l iau de mic şi-l duc cu ei (deşi inversul este mai exact) pînă la trista trecere în nefiinţă a cîinelui. Marley & Me începe vesel şi înduioşător (dezastrele produse de labrador sînt amuzante pentru că nu ni se întîmplă nouă) şi se termină trist şi înduioşător. Şi mai trist şi înduioşător este cum arată Kathleen Turner în acest film. Pentru cei care şi-o amintesc, sexoasă, din toridul Body Heat şi din rapidul Prizzi's Honor (anii '80), un sfat: NU vă duceţi să vedeţi acest film! (unde joacă rolul unei "corecţionare" de cîini).
Filmul - inspirat de cartea jurnalistului Groban - se adresează în principal iubitorilor de animale de casă, deşi cît de iubitor de casă e Marley se vede încă de la-nceput. John e jucat de Owen Wilson (cu noul nas "lucrat" care nu e mai bun ca vechiul) iar Jenny de Jennifer Aniston (care lucrează în continuare la aceleaşi ticuri), dar personajul cel mai simpatic este, de departe, şeful lui John - interpretat (fără să dea o clipă impresia că "lucrează") de marele, minunatul Alan Arkin: merită să vedeţi filmul măcar pentru scenele cu el. Arnie Klein e un fel de Marley care latră rar şi "de control" din spatele unui birou; nu distruge nimic, dimpotrivă, îl ajută pe Groban să-şi construiască o carieră prin sfaturi care cîntăresc cît tot aurul din lume.
Marley & Me este, categoric, mult prea lung pentru binele lui - şi al nostru. Nu ne îndoim de afecţiunea pe care jurnalistul şi tot mai numeroasa lui familie (3 copii) au simţit-o pentru Marley, dar povestirea, de-a fir a păr, a tuturor întîmplărilor legate de patruped întinde la maximum bunăvoinţa spectatorului. Ar fi avut de cîştigat dacă măcar o parte dintre acestea ar fi fost ilustrate pe "derulare rapidă" (ca atunci cînd sînt listate editorialele lui Groban). Dar Marley & Me ne trece prin toate, cu înmormîntarea cîinelui cu tot! Pare "un film recomandat de Vier Pfoten".