Fericiţi cei săraci cu duhul... - Cea mai fericită fată din lume

Unul dintre principalele motive ale succesului internaţional al Lămpii cu căciulă era afinitatea autorului cu oamenii cei mai mărunţi dintre cei normali - în acel caz, un sătean cumsecade şi copilul său isteţ, preocupaţi să-şi repare televizorul (ceea ce într-un târziu şi reuşeau, după un parcurs iniţiatic pân-la oraş şi-ndărăt).

Aceleaşi repere se reîntâlnesc şi în Cea mai fericită fată din lume, reorganizate mai complex şi îmbogăţite la nivelul a două componente fundamentale, abia schiţate înainte - pentru ca acum să fie ridicate la cote mult mai înalte, proprii formatului de lung-metraj: conflictul şi umorul (sau, ca rezultat al combinaţiei: un umor atroce - realmente).

Trama se constituie cât se poate de simplu, fără a fi mult mai multe de spus pe lângă cele cunoscute deja din presă: dacă o adolescentă care a câştigat un Logan Break trimiţând etichete de suc vine-n Bucureşti cu părinţii să şi-l ia şi să apară în clipul promoţional...? Dar dacă părinţii şi-au pus în cap să vândă Logan-ul ca să deschidă o pensiune...?

În plan dramaturgic, mare lucru nu se mai întâmplă. Radu Jude nu face decât să urmărească atent, meticulos, empatic, reacţiile celor trei personaje - dar virtuţile sale de cineast se relevă tocmai din intensitatea pe care reuşeşte s-o confere acestei evoluţii. Cum reaminteam recent, comentând Weekend cu mama: construieşte bine personajele, şi scenariul se va scrie singur. La fel şi aici. Cei trei membri ai familiei Frăţilă sunt atât de adevăraţi, de profunzi, de umani, în schematismul, îngustimea, plafonarea lor de bieţi provinciali cu ochelari de cal, încât drama izvorâtă din mărunta lor nepotrivire de scopuri - fata şi-ar dori maşina, părinţii o ţin pe-a lor - dobândeşte dimensiuni insuportabile, care înnoadă râsul în gât.

Este cu atât mai remarcabil acest lucru, cu cât structura scenariului poate fi acuzată totuşi de liniaritate şi schematism sub un minim nivel admisibil. Revenind la principiul scenariului care "se scrie singur", se impune să precizăm că numai un ageamiu s-ar culca pe această ureche - scenaristul serios continuând să piloteze (cel puţin!) nava dinamizată de nişte personaje-motor vii şi energice. Din păcate, Augustina Stanciu şi Radu Jude îşi cârmesc povestea pe un traseu liniar (şi previzibil, la nivel macro), care pur şi simplu pleacă dintr-un loc şi ajunge în alt loc. Un element bine introdus, potenţând din start relaţia dramatică între cele două planuri (al filmării şi al familiei) este întâlnirea în paralel cu "Domnu' Costel", intermediarul de maşini, care scurtcircuitează relaţiile, prin insistenţa domnului Frăţilă ca Delia să semneze imediat contractul de vânzare-cumpărare. Numai că acest leit-motiv ajunge să funcţioneze repetitiv, iar crescendoul e determinat strict de acumulare, fără întorsăturile şi volutele unei spirale dramatice elaborate. Finalmente, deznodământul e şi el tot rezultatul exasperării, nicidecum al vreunei răsturnări de situaţie cel puţin interesantă, dacă nu şi semnificativă. Ceea ce e cu atât mai frustrant, cu cât starea de criză creată (inclusiv prin teroarea filmangiilor că "se duce soarele") atinsese cote paroxistice - mai ales pe axa emoţională a protagonistei: plutea în aer "ceva" (să explodeze, să-i bage pe toţi în mă-sa, să pornească aiurea cu maşina prin Bucureşti, sau măcar s-o înfigă într-un stâlp, numa' de draci - şi... pauză!) Dacă scenariul urma o asemenea linie nu numai logică, dar şi psihologică, filmul avea toate şansele să devină cu adevărat mare!

Aşa, însă - din nefericire/fericire - e (doar) foarte bun. Cea care plombează - şi mai mult decât atât, chiar depăşeşte crescător şi creator - golurile dramaturgice este regia. Radu Jude confirmă ceea ce schiţase sub căciula ...lămpii: că ştie să umble la personaje, manevrând actorii cu fler, inteligenţă şi fineţe - şi, mai ales, un uluitor curaj, căci Andreea Boşneag e o adevărată prinsoare câştigată... în contra tuturor sorţilor! În clipa când o vezi, nu-ţi vine să crezi că vei fi obligat să mergi cu ea de mână un film întreg: "Delia Cristina Frăţilă" arată ca un cartof în fustanelă, are două picioruşe mai ceva ca ale Andreei Esca, o mutră de gogoaşă ciuruită de acnee, împopoţonată şi c-un păr dat vârtos cu fixativ, o voce gâtuit-piţigăiată care de cele mai multe ori nu face decât să chirăie "Daaa...", "Nuuu...", "Biiineee...", "Nu ştiuuu..." Cel puţin când o vezi schimbându-şi ţinuta cu "aia de oraş", în buda popasului, te-apucă râsu-plânsu' isteric - dar... începi totodată să simţi şi un oarece fior formanian, mai ales extras de prin perioada Şcolii Cehoslovace, care nu se dezminte (îţi răsar în minte candidatele la concursul de Miss din Horí, má panenko! şi nu mai dispar de-acolo). Pe două direcţii se desfăşoară umanizarea Deliei Frăţilă - pe de o parte, în faţa camerei de filmat a clipangiilor, sărmana viţeluşă chiar reuşeşte să citească firesc textul (un monument de idioţenie publicitaristică) şi să surâdă cu farmec - arătând incomparabil mai normală decât papagalii cinic-amicali şi isteric-blazaţi din jur; pe de altă parte, sub teroarea la care o supun bunii ei părinţi, obsedaţi să vândă maşina cât nu-i scade preţul, fata parcă se trezeşte la viaţă, vibrând tot mai profund, în mărunta ei dramă de suflet chinuit şi călcat în picioare... În ultima parte a filmului, îi simţim cu adevărat dimensiunile incalculabile ale umilinţei (mai ales în replica: "Toate fetele aşteaptă să mă vadă cu maşina, nici măcar nu mă cred c-am câştigat-o!") - ceea ce e cu atât mai admirabil, cu cât actriţa reuşeşte această performanţă în ciuda (sau, mai bine zis, tocmai cu ajutorul) unor date exterioare atât de ingrate. I se datorează indubitabil impactul paradoxal al titlului, prin alternanţa maniacală a celor două motive: în toată jumătatea a doua, înghite munţi de insulte, printre care e nevoită să repete la nesfârşit: "Mă numesc Delia Cristina Frăţilă şi sunt cea mai fericită fată din lume!"

În rolul tatălui, Vasile Muraru redevine cel pe care-l ştiam cu ani în urmă, înaintea vulgarizării revuistice: substanţial, complex, fin. Mârlanul cumsecade, plin de bune intenţii şi de sine, în stare să-şi rănească propria fiică mai pervers decât un violator. Aici, se remarcă o doză de subtilitate structurală a scenariului: domnul Frăţilă dispare rapid, spre a negocia "la statui" cu invizibilul Costel, şi revine la jumătatea filmului - sugerând, prin simpla lui prezenţă, că de-acum rahatul va da-n ventilator; şi dă, nene! Dă! Secvenţa culminantă, cu discuţia de pe ghizdurile coborâşului în parkingul subteran, începută prin proţăpirea fudulă a cracului pe balustradă, semn că "acum noi avem de discutat", urcând toată scara tembelismelor agresive, pentru a termina cu oribilul "Nu mai eşti fiica noastră - vedeta lu' căcat!", e antologică. Ce să mai vorbim de aroganţa tâmpită cu care le tot răspunde celor din echipă care-s disperaţi că se duce lumina ("Da' mai lasă-ne nene-n pace, că vine ea, mai târziu, avem ceva de discutat aicea! Mai avem şi alte treburi, nu doar filmarea voastră de căcat!"), sau leit-motivul tembeloid, trântit încontinuu nevesti-sii: "Tu să nu te bagi, fă, că de-aia iese totu' prost, că te bagi tu!"

Îl completează, în cheie similară pe poziţie secundă, Violeta Haret, compunând corect portretul mamei tălâmbe şi stereotip-severe (delicioasă replica: "E să ştii că şi pentru etichetele alea de suc, şi cu alea am făcut sacrificii pentru tine!) - în ansamblu, amândoi alcătuiesc arhetipalul cuplu al tâmpiţilor: ea e idioata totală, iar el, idiotul cu personalitate. Nu-s mult mai breji nici cei din tabăra conexă: Johnny Georgescu, cald şi nuanţat ca de obicei, în obsesiile lui nătâng-robotizate cu "râzi mai larg, aşa, cu toţi dinţii", "bea, bea, bea - să văd că ţi-e sete!", secondat de Diana Gheorghian, într-o schiţă tăioasă şi precis punctată a producătoarei. Biluţe albicioase, fără mari sclipiri, pentru Şerban Pavlu şi, mai ales, recuziterul "Bombardel", care-şi joacă propriul rol - fiind şi creditat ca "coautor al dialogurilor". Păcat că Andi Vasluianu se cam pierde în tot haloimăsul de la filmare, dar iese în evidenţă minunata Luminiţa Stoianovici, grobian-subtilă, de nerecunoscut în ultimul ei rol dinaintea trecerii în eternitate.

Contribuie cu discreţie şi precizie la întregirea universului uman al filmului tuşele de machiaj creator-realiste ale Danei Roşeanu, care păşeşte promiţător pe urmele tizei/mamei sale, şi costumele Augustinei Stanciu (autoare şi a scenariului, ca şi a unei scenografii abil strecurate printre realităţile celui mai ombilical setting bucureştean: scuarul de la Arhitectură, unde se desfăşoară virtualmente tot filmul propriu-zis. Aici, e de remarcat şi imaginea lui Marius Panduru, care în cheia ultrarealistă proprie minimalismului reuşeşte să construiască, din focale lungi, cadre strânse şi jonglerii printre zonele de umbră şi lumină, o adevărată "lume în sine", labirintică, într-un perimetru pe cât de limitat, pe atât de arhicunoscut - iar "foarfeca" lui Cătălin Cristuţiu (ca să folosim nostalgic un termen de pe vremea clasicelor "mese de montaj" din Buftea) taie şi lipeşte cu aceeaşi nervozitate surprinzător dinamică succesiunea cadrelor şi a secvenţelor, într-un flux continuu aparent calm, pe sub care colcăie curenţi submarini perverşi. Sinteza o întregeşte mixajul de maestru al lui Titi Fleancu, răsfăţat cu privilegiul de a recompune simfonic ambianţa sonoră a Pieţei Universităţii.

Evident, toate aceste componente sunt combinate, cultivate şi ridicate spre excelenţă de regia sigură, subtil-originală, a lui Radu Jude - apropo de care, dincolo de toate elementele deja menţionate anterior, ar mai fi de remarcat măiestria cu care joacă una dintre cărţile lui preferate: prostia omenească (vezi şi tot ce-am spus despre Forman, şi despre galeria umană a filmului). Nu-mi pot reprima sentimentul că Radu ne-a oferit unul dintre cele mai monstruoase eşantioane de cretinătate care ucide sufletul - şi, o dată cu finalul (cam retezat - cam prea retezat, căci simţeam nevoia unui punct anume, a unei imagini concluzive ca atare), ne îndeamnă să medităm mai atent la sensurile preceptului Christic: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor". Bine-bine, săraci cu duhul, săraci - da' până când?

27 martie, 2009, h. 10:30-12:20
Bucureşti, România