Lipsă de consecvenţă, lipsă de informaţie, lipsă de criterii unitare. Lista recent anunţată a nominalizărilor la Premiile Uniter pentru cele mai bune prestaţii ale anului 2008 (aceste Oscaruri / Molière ale teatrului românesc) ne-au adus iarăşi aminte că pe-afară-i vopsit gardul şi-năuntru urlă leopardul în lumea scenei autohtone.
Nominalizările au fost decise de juriu, care acoperă, judicios, plaja de gen (nu voi înţelege niciodată de ce preponderenţa feminină a comentatorilor de spectacole e o problemă, în timp ce hegemonia masculină în regia locală nu îngrijorează pe nimeni), vîrstă şi orientare ideologică a criticii româneşti, format, carevasăzică, din Magdalena Boiangiu (singurul critic cu reputaţie unanimă de echidistanţă din "garda veche", în nici un fel implicată în activitatea practicii teatrale), Victor Scoradeţ (care demult nu mai scrie despre teatru, de-a lungul timpului consilier al cîtorva instituţii teatrale şi cel mai important traducător şi promotor al dramaturgiei de limbă germană, aparţinînd generaţiei de mijloc) şi Ionuţ Sociu (singurul absolvent de teatrologie din trioul în cauză, scriitor într-ale teatrului nebătăios pe tărîm mioritic, încă neajuns la fatidica vîrstă de 30 de ani). Nu mă-ndoiesc de faptul că au luat la pas şi la galop cît s-a putut, fizic, de mult din producţia naţională de spectacole, pentru a ajunge, însă, cam în acelaşi loc (reţeaua mainstream care concentrează potenţialul premiabil naţional, motiv pentru care nu m-am mirat să aud comentarii - recunosc, rizibile - legate de coruptibilitatea juriilor Uniter).
Sînt cauze multiple - şi justificabile prin anume contexte foarte triste şi independente de voinţa umană - care ar fi putut naşte anumite confuzii, însă nu şi pe cea legată de nominalizarea Ioanei Anastasia Anton la debut, pentru rolul Ofeliei din Hamletul lui Lászlo Bocsárdi. Pot să înţeleg că noţiunea de primul rol de după absolvirea facultăţii e una vagă (există, în istoria recentă, pentru care pot depune mărturie, cel puţin un tînăr regizor care a obţinut Premiul de Debut cu al doilea spectacol profesionist al său), iar faptul că Ioana Anton joacă, începînd cu 2 octombrie 2008 (ea terminînd UNATC în iunie), în Ajutorul lui Alice Barb (tot la Metropolis) poate fi trecut cu vederea. Asta, pentru că trecerea cu vederea în subiectul în cauză e regula la această categorie: nu se face să le cauţi nod în papură tinerilor actori care fac roluri minunate, în spectacolele pentru care au fost nominalizaţi doar fiindcă, la fel ca Ioana Anton şi Florina Gleznea - absolventă din 2007 - au debutat, teoretic, în alt rol.
Dar realitatea că Hamlet a avut premiera pe 14, 15 şi 16 ianuarie 2009 (conform, printre altele, unui e-mail primit de mine din partea teatrului, pe 8 ianuarie 2009) e uşor mai greu de ocolit. Oricîte reprezentaţii ar fi avut spectacolul (similiconfidenţiale) în jurul Crăciunului trecut şi oricîte fonduri ar fi primit Metropolis pentru această producţie, în cadrul exerciţiului financiar al anului 2008, dacă teatrul însuşi ne anunţă că premiera e în 2009, cine sîntem noi să chestionăm concreteţea acestui fapt în sine?
Mai departe, actuala listă de nominalizaţi readuce în discuţie interesantul aspect al definirii conceptului de "rol secundar". Iniţial, apariţia respectivei categorii era menită să echilibreze competiţia actoricească şi, în acelaşi timp, să ofere o pondere mai mare interpreţilor în structura Galei Premiilor Uniter. Dar, pentru că teatrul nu e film şi nici spectacolele româneşti, musicaluri de tip Broadway, afacerea tinde să se complice: producţiile autohtone marcante nu fac, de multe ori, diferenţa rol principal - rol secundar şi respectă încă şi de mai puţine ori pretenţiile dramaturgice în domeniu. Aşa că mă întreb: dacă opinia lui Shakespeare poate fi trecută cu vederea în ce priveşte Lear-ul lui Andrei Şerban, iar Mariana Mihuţ şi Valeria Seciu pot fi nominalizate la categoria feminină, deşi dramaturgul îi plasase pe Lear şi Gloucester la rubrica masculină, de ce trebuie să-l credem pe cuvînt pe acelaşi Shakespeare atunci cînd vine vorba despre caracterul secundar al personajului Lucio, rol pentru care e, astfel, nominalizat Sorin Leoveanu, cu toate că în Măsură pentru măsură făcut de Silviu Purcărete la Naţionalul din Craiova, respectivul Lucio e metamorfozat, mai degrabă, în personaj principal? După ce, acum doi ani, Leoveanu a obţinut Premiul Uniter pentru un rol, recunosc, la fel de ambiguu în privinţa secundarităţii (Anchetatorul din Crimă şi pedeapsă de la Bulandra), iată-l acum pe cel mai important - dacă nu singurul - actor de teatru clasic al generaţiei sale făcînd carieră ca interpret de roluri secundare...
Bun pentru mine, prost pentru tine
Şi fiindcă nu vreau să vorbesc despre sărăcia unui teatru cu şase regizori şi 15 actori (teatrul nefiind o democraţie, inventarul numelor ce (re)apar pe listele Uniter zice că din două, una: ori e adevărat că scena românească e minată de prejudecăţi, ori doar jumătatea de duzină de regizori şi puţin peste duzina de actori sînt capabili de performanţă, iar celorlalţi ar trebui să le aplicăm, drept învăţătură de minte, prevederile noii legi a teatrelor...), mă voi mulţumi cu o serie mică de întrebări, care, pare-mi-se, le vor fi trecut prin cap şi altor oameni preocupaţi de strînsa şi inevitabila legătură între Premiile Uniter, Festivalul Naţional de Teatru (FNT) şi eterica noţiune de valoare. (Despre cît de sărac pare a fi teatrul nostru zice cîte ceva şi alcătuirea juriului final al Galei, unde bănuiesc, totuşi, că scenograful Ştefan Caragiu se va abţine la votul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, unde e nominalizată Ada Simionică pentru o producţie a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti, teatru în care Ştefan Caragiu a fost angajat multă vreme).
Aşadar: cum se poate, într-o logică normală a vieţii şi a teatrului, ca acelaşi spectacol, considerat a nu fi suficient de bun pentru a se număra printre cele 17 producţii invitate în 2008 la Festivalul Naţional, să aibă parte, patru luni mai tîrziu, de cinci nominalizări, inclusiv la categoriile pentru Cel mai bun regizor şi Cea mai bună montare, la cele mai importante şi legitimante premii ale României teatrale? (E vorba despre Ivona, principesa Burgundiei, pusă în scenă de Lászlo Bocsárdi.) E noţiunea de "bun" atît de laxă, încît orice să fie posibil, sau cineva a greşit şi poate ar trebui să explice şi de ce? În general vorbind, există nişte criterii pentru ceea ce criticii/breasla consideră a fi valoare, criterii pe care cineva să le poată şi, de preferinţă, verbaliza? Fiindcă, dacă ele - criteriile - nu există, atunci lista, în timp, a artiştilor de valoare, aşa cum se alcătuieşte ea pornind de la Gala Uniter şi FNT, nu e altceva decît o ficţiune bazată pe forţa confirmatoare a repetitivităţii (dacă ai intrat o dată pe listă, asta e o garanţie a prezenţei tale ulterioare în rîndul "celor mai buni"; cum se intră prima dată pe listă? - din întîmplare sau prin derapajul aleatoriu al unui decident). Adică - un cerc vicios al stagnării în proiect.
Oamenii se înghesuie la teatru fără discernămînt precis, la şuşe, ca şi la teatrul de artă. Înăuntrul breslei, criteriile par să nu existe în aşa măsură, că nici nu mai mimăm că ele ar trebui să existe. Normalitatea sună bine.