Deşi s-a învechit oarecum (au trecut de-atunci vreo zece zile, adică, în formula comprimată în care ni se livrează, astăzi, timpul, vreo zece săptămîni!), un eveniment de importanţa Galei Premiilor UNITER nu poate scăpa, totuşi, necomentat, mai ales într-o rubrică dedicată existenţei cotidiene a teatrului şi a oamenilor săi. Faptul că m-am numărat printre participanţii activi la festivitate, ca beneficiar al unuia dintre premiile decernate de senatul Uniunii (şi anunţate în prealabil), mă obligă, desigur, să survolez graţios o serie de aspecte dizarmonice ale acestei pasiona(n)te reuniuni anuale a profesioniştilor scenei, dar, la fel de sigur, nu mă poate împiedica să emit observaţii sau aprecieri asupra altora. Am simţit nevoia să fac o asemenea precizare pentru că, în atmosfera de suspiciune morbidă şi de ţîfnă suburbană pe care o respirăm zilnic, orice atitudine publică, inclusiv (ori mai ales) expusă în presă, capătă pe negîndite conotaţii şi implicaţii ce hrănesc ulterior tot soiul de dispute oţărîte, alte suspiciuni şi alte ţîfne - şi tot aşa, în veacul vecilor. Ceea ce a început să devină foarte plictisitor.
La cea de-a 17-a ediţie a sa (prima s-a desfăşurat în primăvara lui 1993), Gala UNITER s-a mutat, în premieră absolută, pe teritoriul unuia dintre partenerii principali ai organizatorului, Televiziunea Română. Celor obişnuiţi să se întîlnească, pentru ocazie, într-un spaţiu rezervat entertainment-ului, fie acesta Teatrul Odeon, cum s-a întîmplat în primii doi sau trei ani, Opera Română din Bucureşti sau Sala Palatului, cum s-a încercat mai apoi, Teatrul Naţional din Bucureşti, cum începuse să prescrie tradiţia, sau chiar uriaşul cort înălţat vizavi de Teatrul Naţional din Sibiu (în 2007, cînd urbea transilvăneană a fost Capitală Culturală Europeană), celor obişnuiţi, aşadar, să simtă în jurul lor, reconfortantă, o atmosferă impregnată de atomii îmbătători ai spectacolului, amfitrionul Galei şi preşedintele UNITER, Ion Caramitru, le-a amintit că Studioul 3 al TVR a găzduit, în timp, montări tv în care au jucat actori faimoşi şi că, în consecinţă, "breasla" se află pe teritoriu prieten.
Ideea a fost, de altfel, evidenţiată şi de regizorul Galei, Cornel Todea, care a "îmbrăcat" pereţii întrucîtva reci ai incintei cu imagini din aceste montări, dîndu-le celor prezenţi sentimentul că înaintaşii iluştri le sînt mereu alături. (Nu-mi dau seama cum s-au văzut acestea "pe sticlă". Bine, vreau să cred.) Nu mai puţin, preşedintele-director general al Televiziunii naţionale, Alexandru Sassu, invitat să înmîneze unul dintre premii, a promis că producţia de teatru tv va fi reluată şi că, în viitor, între zidurile istoricului studiou se vor mişca nu doar amintirile scenei, ci şi oamenii ei vii.
Că, pentru cei ce trăiesc arta scenei la persoana I, timpurile verbelor "existenţiale" se combină şi se confundă a demonstrat-o, din nou, unul dintre cele mai emoţionante momente ale Galei (şi care rămîne astfel de fiecare dată, indiferent de patimi trecătoare), acela al evocării colegilor dispăruţi în anul scurs de la precedenta sărbătoare. Acum, glasul adînc al Margaretei Pîslaru, invitată de onoare a evenimentului, a însoţit cu un bocet popular răscolitor perindarea pe ecran a imaginilor de actori, regizori, scenografi plecaţi Dincolo. Personal, am crezut întotdeauna că adevăratul omagiu meritat de aceşti morţi îl reprezintă aplauzele zgomotoase pe care le rîvneau cînd erau vii - şi, de aceea, mi s-a părut admirabil gestul lui Ion Caramitru cerînd ca Premiul Preşedintelui, decernat de el lui Ştefan Iordache, marea pierdere a teatrului românesc în 2008, să fie salutat nu printr-un moment de reculegere, ci printr-o salvă de asurzitoare bătăi din palme.
Dincolo de aceste cîteva episoade inedite, Gala din acest an a fost, dacă se poate spune aşa, una a surprizelor excluse. Astfel, numărului foarte mare de nominalizări - douăsprezece - obţinute de două teatre de limbă maghiară (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Teatrul "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe), care sînt, totodată, două dintre cele mai bune teatre din România orei de faţă, şi de unii dintre minunaţii lor artişti, care sînt, totodată, şi unii dintre cei mai buni artişti din România de azi - nominalizări efectuate de un juriu alcătuit din criticii Magdalena Boiangiu, Victor Scoradeţ şi Ionuţ Sociu -, le-a corespuns un număr mult mai mic de premii - două - acordate acestora de către juriul "final", alcătuit din actorul Mircea Rusu, regizorul Cornel Todea, scenograful Ştefan Caragiu şi criticii Ileana Lucaciu şi Ion Cocora.
Cum nu am văzut, din păcate, toate spectacolele nominalizate, mă abţin de la alt gen de consideraţii şi presupun doar că unele nume figurînd la categoria premiilor de interpretare, nume, de-altminteri, ale unor actori extraordinari - Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Victor Rebengiuc - sfidează orice concurenţă posibilă nu doar în ochii publicului larg, ci şi în aceia ai specialiştilor. Oricum însă, insolitul discurs al lui Victor Rebengiuc la primirea distincţiei - un discurs de elogiere a "rivalului" Zsolt Bogdán - ar trebui să ne dea tuturor de gîndit. Dar Rebengiuc este nu numai un actor, ci şi un om excepţional. Adică, o excepţie.
La actuala ediţie au lipsit o serie de premii "speciale" (pentru circ, pentru teatrul de revistă etc.) stabilite de Senatul UNITER, după cum au lipsit şi oaspeţii "din branşă" cu nume şi/sau titluri răsunătoare sosiţi din străinătate. A fost, cum spunea Ion Caramitru, o Gală a unui an de criză. O criză multiplă, din nefericire. Dar dacă, aşa cum afirmă optimiştii, criza economică ne poate face să redevenim atenţi la alte valori ale vieţii, e de sperat că teatrul (arta, în general) va trage, cîndva, cumva, un ce profit de pe urma împuţinării banilor. Deşi adesea uităm asta, buzunarul este, totuşi, partea cea mai puţin dureroasă a făpturii noastre.