În vreme ce la MoMA New York se inaugura prestigiosul program New Directors / New Films, cea de-a 33-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film din Cleveland (CIFF) intra pe ultima sută de metri. De 6 ani încoace, CIFF a introdus în program o competiţie dedicată filmelor din Europa Centrală şi de Est, printre care, în 2009, s-a aflat şi Boogie. Înaintea filmului, Alin Roşca, consul onorific al României în Ohio, a organizat, cu sprijinul ICRNY, o recepţie informală şi foarte animată în barul tradiţional al festivalului, Tower 230.
De la Boogie la Nadia
Mi se pare remarcabil faptul că un festival american dedică o secţiune specială filmelor provenind din Europa Centrală şi de Est şi că Marele premiu al acestei secţiuni este cel mai generos, raportat la celelalte secţiuni competitive din festival: 10.000 de dolari. Cel mai tare m-a impresionat însă dedicarea echipei şi organizarea brici: n-a existat proiecţie dintre cele la care am asistat care să nu înceapă la fix, nici o secundă mai tîrziu, şi, de cîteva ori, l-am surprins pe însuşi directorul festivalului, Bill Guentzler, preluînd apeluri la call center-ul unde publicul poate suna ca să-şi rezerve bilete. CIFF este un festival conceput special pentru public, iar ediţia din 2009 a înregistrat un record de box-office absolut, cu atît mai lăudabil în vreme de Criză: 66.000 de spectatori, cu 27% mai mult faţă de anul trecut.
Chiar dacă n-a cîştigat premiul secţiunii în care a candidat (titlu adjudecat de un film maghiar de debut, The Investigator), Boogie a rulat de două ori cu casa închisă. Înaintea ultimei proiecţii, Alin Roşca, consul onorific al României în Ohio, a avut ideea de a organiza - şi finanţa! - o recepţie în onoarea filmului românesc. A fost singura petrecere de socializare cinefilă de la CIFF, care i-a adunat laolaltă pe toţi regizorii, juraţii (printre care m-am aflat şi eu), invitaţii speciali şi membrii din conducerea staff-ului festivalului. Aici l-am cunoscut pe John Ewing, directorul Cinematecii din Cleveland, care a organizat acum cîţiva ani o retrospectivă a filmelor lui Mircea Daneliuc şi un program de film românesc în 2008. Şi tot aici am avut discuţii aprinse despre limbajul deocheat din Boogie cu românii stabiliţi în Cleveland.
Boogie nu a fost singura prezenţă românească în festival: ungurescul Bahrtalo! (parţial filmat în Transilvania) a figurat şi el în competiţia europeană, iar Mar nero (film italian coprodus de Ada Solomon, cu Dorotheea Petre şi Maia Morgenstern) a fost inclus într-o secţiune dedicată "femeilor în cinema". Ca fapt divers: în filmul croat No One's Son apare şi Nadia Comăneci, dar numai cu numele, impecabil pronunţat de o actriţă croată, în rolul unei prostituate căreia peştele îi sugerează să se dea drept româncă pentru a nu fi nevoie să vorbească cu clienţii. Coincidenţa face să aflu de la Alin că veritabila Nadia Comăneci este, la rîndul ei, consulul onorific al României în statul Oklahoma...
În acelaşi timp, la New York...
Am lipsit de la concertul Sandei Weigl de la Sabarsky Bar, singura cafenea vieneză din New York, situată în spectaculosul cadru al complexului expoziţional Neue Gallery. Am ratat, aşadar, ocazia de a mă reîntîlni cu prinţesa Marina Sturdza şi cu Eleanor Sebastian (publisher TimeOut), cu care, săptămîna trecută, avusesem deja privilegiul de a lua un prînz foarte delicios (şi mă refer aici nu atît la felurile de mîncare, cît mai ales la conversaţie). Deşi era un spectacol de cabaret, Sanda, parteneră de suflet a ICRNY, a inserat în recitalul ei şi două piese româneşti. În paranteză fie spus, Muzeul Neue Gallery a făcut valuri în 2006, cînd a achiziţionat un tablou semnat Klimt, Portretul Adelei Bloch-Bauer, la un preţ-record (135 de milioane de dolari, zice-se) care l-a transformat în cea mai bine vîndută pictură din toate timpurile. (Între timp, recordul a căzut.)
În week-end, am ratat şi incursiunea, alături de Corina Şuteu, care prospectează posibilitatea unui viitor parteneriat, la The Frick Collection, unul dintre marile "mici" muzee new yorkeze de artă. Muzeul e găzduit în fosta reşedinţă a magnatului Henry Clay Frick, conţine nu mai puţin de 16 galerii, iar majoritatea picturilor şi sculpturilor (operele ale unor mari maeştri europeni, de la Goya şi Rembrandt la El Greco şi Tizian) sînt în continuare dispuse conform designului originat de Frick.
Nici de la curatorul Mihnea Mircan, care şi-a încheiat rezidenţiatul new-yorkez, sprijinit de ICRNY, şi pe care l-am cunoscut graţie celor două prezentări pe care le-a avut la Galeria Institutului, nu am apucat să-mi iau rămas-bun - drept care nu am ajuns cu el şi echipa ICRNY nici la Dia: Beacon, uriaşa galerie de artă contemporană din afara New Yorkului, unde sînt "cazate" permanent lucrări semnate, printre alţii, de Andy Warhol, Louise Bourgeois şi Richard Serra. Dar poate că cel mai tare o invidiez pe Corina care, în aceeaşi seară, a reuşit să vadă, la MoMA, în cadrul programului New Directors / New Films, filmul chilianului Sebastian Silva, The Maid, premiat în ianuarie la Sundance. Printre spectatori s-a aflat şi Richard Peña, directorul festivalului de film din New York, care a confirmat că ni se va alătura în această lună la prezentarea de la ICRNY a celor mai anticipate filme româneşti din 2009.
[Aflat la New York pentru o explorare profesională de mai lungă durată şi activ în pregătirea diverselor evenimente legate de filmul românesc în America, Mihai Chirilov, critic de film şi directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), este, pentru cîteva luni, "spion" la ICRNY. Jurnalul său de autor e menit să înlocuiască pentru o vreme comunicatele noastre de presă cu impresii pigmentate de savoarea ambianţei şi a contextului larg, redînd cititorilor din România dimensiunea ambiţioaselor concentrate de cultură pe care le producem. (Corina Şuteu, director ICR New York)]