Filme vechi, muzici noi - Cabinetul figurilor de ceară

Sunt un fan înrăit al filmelor vechi, în special al curentului expresionist - manifestat, în egală măsură, în arte plastice, muzică şi literatură, dar nu mai puţin în cinematografie. Cu aceeaşi atenţie cu care am urmărit Faustul lui Murnau (prezentat tot la Ateneul Român, în noiembrie 2007), am intrat în "carnea" Cabinetului figurilor de ceară al lui Paul Leni, urmărind fiecare schiţă de gest.

Traducerea filmului mi s-a părut - în special în cazul asimilării cu Noaptea furtunoasă a lui Caragiale - foarte "poetică". Autorul adaptării mânuieşte cuvintele cu meşteşug, iar această traducere îşi regăseşte savoarea orientală pe care poate că o rătăcise, în versiunea mai "rece" şi mai rezumativă a limbii engleze (în care apar inserturile filmului). Poate că am fost mai dezamăgită de scenariul filmului lui Leni, din punctul de vedere al proporţiilor unui material care părea mai mult un colaj de trei episoade diferite, de lungimi variabile şi nuanţe tragicomice, decât de o operă unitară din punct de vedere stilistic, cu un anume fir conducător şi o proporţionalitate optimă a cadrelor. Era însă o epocă a unor actori extraordinari şi a unei şcoli dramatice de o calitate excepţională, care punea întregul accent pe mimică, atitudini, expresivitatea figurii şi a corpului şi - nu în ultimul rând - pe jocul dintre "lumini" şi "umbre" (apropo de lumea umbrelor de care amintea colajul pasajelor literare extrase din romanul Harun şi Marea de Poveşti şi din scenariul lui Eisenstein).

Dacă tot am ajuns la partea "literară", sunt convinsă că efortul depus a fost considerabil în cazul extragerii acelor secvenţe din contextul cărţii lui Rushdie şi al scenariului la Ivan cel Groaznic - ele însele demne de un context spectacular aparte. Din punctul meu de vedere însă, spectatorul nu va putea să urmărească la fel de implicat şi textele, şi filmul însoţit de muzică. Sunt trei realităţi artistice interesante, originale, care se desfăşoară în paralel, dar întotdeauna cel puţin una din ele va fi defavorizată în procesul receptării faţă de celelalte. Spectatorul va fi tentat, în primul rând, să urmărească imaginea, care captivează de la primul cadru. Urmează apoi textul auzit pe scenă (în rostirea actriţei Crenguţa Hariton), care se suprapune celui citit pe ecran - niveluri oarecum similare ca încărcătură, primând însă, evident, cel al operelor literare. Ce facem apoi cu muzica - ce s-a dorit a fi, de această dată, nu doar expresia unei simple joncţiuni cu imaginea ci, mai mult decât atât, o creaţie originală a celor două formaţii prezente pe scenă (ansamblul Einuiea şi duoul chitaristic Olivia Iancu - Claudiu Lobonţ), o versiune sonoră de atmosferă, exprimând o anumită coloratură ambientală generatoare şi ea, la rândul său, a unei sume de stări speciale!?! Eu, personal, m-am lăsat furată, în primul rând, de expresivitatea proprie peliculei, agrementată - din când în când - de comentariile textelor (repet, cam lungi şi - din această cauză - mai dificil de urmărit integral, în paralel cu imaginea).

Muzica - cel puţin în cazul părţii dedicate ţarului Ivan - a fost cam monotonă (mă refer la partea compusă de Claudiu Lobonţ), în schimb prima parte - cea dedicată poveştii califului Harun (compusă de ansamblul Einuiea) - mi s-a părut a fi şi cea mai reuşită din punct de vedere sonor. Iarăşi un moment deosebit de reuşit a fost cel al nebuniei lui Ivan cel Groaznic, alăturată acelui final de text repetat obsesiv: "prea târziu, prea târziu..." etc. În opinia mea, şi citatele din Rushdie ar fi putut fi mai "jucate", întrerupte, sacadate, în polifonie cu imaginea şi cu muzica, pe diferite intensităţi, în diferite momente - ca "lovituri de teatru" ale unei creaţii de sinteză între cele trei dimensiuni artistice: filmul, muzica şi literatura.

Ce-aş mai putea spune decât că aştept cu interes o "recidivă" a acestor proiecte deja realizate, recidivă care sunt convinsă că nu va întârzia să apară, şi căreia îi doresc un public generos - apt s-o aprecieze la justa valoare? Într-o eră a mijloacelor computerizate, impactul expresivităţii "primare", dar extrem de emoţionale, a filmului mut reprezintă însuşi contactul revelatoriu şi revitalizant cu umanitatea fiinţei, în tot ce are aceasta mai sincer, mai generos, mai adevărat, iar sensibilitatea comentariului muzical este cea care deschide poarta acestei revelaţii, acestei întâlniri intime dar impresionante cu propriul Sine.

Vă sunt alături!