Regizorul Alexandru Tocilescu vede în piesa lui Bulgakov posibilitatea de a relua tema procesului comunismului, pe care a ilustrat-o în ultima vreme. Pentru foarte mulţi dintre noi, însă, care am trăit şi vremurile când piesa Casa Zoikăi era interzisă în România, a funcţionat şi curiozitatea privind forţa de impact a unui text aparent datat. N-am privit, aşadar, această piesă ca pe o restituire literară, cu epocă cu tot, ci ca pe o provocare privind înţelegerea unor vremuri confuze, cu care şi noi ne-am confruntat.
Nu poţi să nu compari perioada "NEP"-ului anilor '20, de după revoluţia bolşevică din Rusia, cu situaţia postrevoluţionară din România anilor '90. Din acest punct de vedere, Casa Zoikăi e o imagine simbolică, iar sugestia de bordel, în sensul franţuzesc de harababură al termenului, potrivită. Această imagine a fost concentrată de spectacol într-un tablou de atmosferă foarte inspirat, respectiv, petrecerea în fum de cocaină a locatarilor, siluete lichefiate, plutind într-un vis suprarealist de pierzanie. Aici, pereţii mişcători cu care lucrează scenografa pe parcursul spectacolului, sugerând o instabilitate periculoasă, îşi reiau poziţia normală, lăsând spaţiul să respire şi personajele să se mişte în voie. Ieşind din realitatea istorică şi ideologică pe care o conţine, spectacolul face un salt spre artă, irealitatea de coşmar recreată fiind singura soluţie de supravieţuire.
Marele câştig al acestui spectacol croit cu mână sigură de Tocilescu sunt însă creaţiile actoriceşti. În vârful ierarhiei, normal, interpreta Zoikăi, Zoia Pelţ, stăpâna apartamentului rebranduit, transformat adică din casă de locuit în casă de toleranţă. Virginia Mirea îşi asumă perfect duplicitatea situaţiei, cu tot ce decurge de aici pentru bogăţia personajului, trecând de la ţinuta inflexibilă a matroanei la cochetările femeii îndrăgostite sau simţul practic cerut de îndeletnicirile administrative. Virginia Mirea e genul de actriţă bombă care mătură tot când intră în scenă. În acest spectacol, jocul său are însă şi foarte multe nuanţe şi o reţinere egală cu măsura de aur a instinctului scenic.
Are şi doi parteneri pe măsură. George Mihăiţă, în rolul lui Ametisov, verişorul şmenar, sforarul simpatic, omul descurcăreţ, pentru care actorul e un interpret ideal. De la înfăţişarea pitorească la tonurile jucate ale vocii şi până la plastica mlădie a corpului, personajul lui Mihăiţă cucereşte publicul şi susţine excelent teza mistificării necesare din spectacol.
Celălalt rol de anvergură artistică e creat de Gelu Niţu, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme atât de în formă. Contele Obolianinov în interpretarea sa este aristocratul pur sânge, cu maniere şi nonşalantă inadecvare, o rudă mai tânără a lui Gaev, moşierul scăpătat din Livada..., ca şi acesta îndrăgostit de obiecte fetiş, aici pianul. Din numeroasa şi foarte aplicata distribuţie realizează scene bune Valentin Teodosiu în rolul lui Gus, directorul corupt de partea sovietelor, Mihaela Teleoacă, în rolul unei cameriste obediente, Gheorghe Dănilă, în pielea unui administrator de bloc onctuos, şi Emilia Popescu, o apariţie belle époque plină de farmec, care aduce în scenă lumea emigranţilor ruşi din Doctor Jivago. Cât despre cei doi chinezi, personaje de culoare fără prea mare rost în economia piesei, s-ar putea spune că tinerii Dragoş Huluba şi Aurelian Bărbieru salvează personajele de la derizoriu.
Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov îmbogăţeşte afişul Teatrului de Comedie cu o producţie solidă, împlinită în toate articulaţiile ei.
Teatrul de Comedie
Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov
Traducerea: Maria Dinescu
Regia: Alexandru Tocilescu
Decor: Vanda Maria Sturdza; costume: Anca Pâslaru; coregrafie: Păstorel Ionescu; ilustraţia muzicală: Gabriel Basarabescu; light design: Sorin Vintilă
Din distribuţie: Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Aurelian Bărbieru.