"Net dokumenta - net cheloveka", echivalentul bulgakovian al lui "N-ai acte, nu exişti" (pe lîngă strînsa relaţie, tot de la Bulgakov citire, dintre netulburarea ordinii de fapt şi buna funcţionare a primusului). Lingvist desăvîrşit, scriitorul sovietic (n-aş zice rus, ca să nu rănesc sentimentele naţionale ucrainiene) e cel care a pus, mai bine decît oricare dintre conaţionalii săi, dictatura proletară în propriile-i cuvinte. (Despre relaţia dintre pervertirea universului cotidian în URSS şi literatura ca limbaj scriu, de cîteva săptămîni, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, în Ceea ce ne desparte, rubrica lor din Observator...)
În Casa Zoikăi (regret, în continuare, că titlul nu poate fi tradus, din raţiuni fonice, în litera lui - Zoikina Kvartira/Apartamentul Zoikăi), nivelurile de limbaj sînt perceptibile încă de la semantica numelor: proprietara, în ciuda eticii şi echităţii socialiste, a şase camere, Zoia Pelţ (Virginia Mirea, uşor exterioară şi fără o reală evoluţie a personajului) are un nume evreiesc, iar responsabilul de imobil Portupeia (Gheorghe Dănilă, de un comic irezistibil în spaima lui similireligioasă faţă de "doamna") e posesorul unui nume de familie de strictă extracţie proletară, ridicarea în rang a unei porecle. Apelativele celor doi chinezi de la spălătorie, Heruvim (Dragoş Huluba) şi Gadzalin (Aurelian Bărbieru), aduc mai degrabă a adaptări autohtone la indescrifabile prenume sinice, primul inspirat de aspectul fizic al deţinătorului, celălalt - de asemănarea verbală cu un produs atipic de curăţire (gazolina), şi amîndoi exersează din plin şi cu talent vorbirea cu accent. Un personaj important al întîmplărilor, noul director comercial al unei prospere întreprinderi de epocă NEP (Noua Politică Economică, perioadă de relaş pentru proprietatea şi iniţiativa privată în tînăra Uniune Sovietică), are, pe de o parte, două nume (Gus-Remontîi), la fel ca protipendada timpurilor trecute, pe de altă parte, un nume de familie de aceeaşi origine, de poreclă, ca şi Portupeia (legată, de astă dată, de gînsaci şi reparaţii).
Chiar relaţiile dintre Zoika, acum un fel de chiriaşă în propria casă, şi Portupeia sînt determinate de faptul că cea dintîi foloseşte cuvinte şi abordări "metaforice" pe care administratorul pur şi simplu nu le înţelege, la fel cum un alt personaj picat apocaliptic în casa Pelţ, vărul ei de conjunctură, Ametisov, nu înţelege o iotă din bălmăjelile iubitului Zoiei, contele Obolianinov, tipul clasic de nobil funciar inadaptabil la noile realităţi (Gelu Niţu face un rol senzaţional şi nu doar pentru că ştie să cînte la pian; mimica lui şi jocul mîinilor, repulsia pe care o resimte faţă de lume şi el însuşi, întipărită în rictusul gurii, sînt antologice, e o interpretare de premiu Uniter). Ceea ce nu-l împiedică, un supravieţuitor al tuturor regimurilor cum este, să-şi impună propriul discurs, melanj irezistibil între un cartofor şi un "om nou".
Alexandru Tocilescu vizitează cu obstinaţie tema comunismului, în practica (O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu la Teatrul Mic sau Comedie roşie la Naţionalul bucureştean) şi filozofia sa (Elisaveta Bam la Bulandra). Unul dintre laitmotivele sale e cel al supravegherii - Comedie roşie are în centru exerciţiul interceptării convorbirilor telefonice şi a convieţuirii urmăritului cu urmăritorul, iar în Elisaveta Bam, un element fundamental al montării îl reprezintă ochiul gigantic, de Big Brother, ce însoţeşte absurdul traseului la care e supusă Elisaveta - ochiul atoatesupraveghetor reapare la Comedie, subiect de ironie şi seriozitate, asociat fiecăreia dintre cele şase uşi, mişcătoare şi multifuncţionale. În Casa Zoikăi, trama e cumva ambiguă ideologic: ca să scape de spectrul acceptării unor colocatari din clasa muncitoare, dar şi ca să facă rost de bani pentru a fugi în străinătate, Zoia Pelţ deschide în apartamentul ei, mituind pe cine, unde trebuie, o afacere (ziua, atelier de croitorie pentru noile clase sociale, seara - bordel de lux, clientul principal fiind Gus-Remontîi - Valentin Teodosiu), idee, nu-i aşa?, condamnabilă din perspectiva momentului în care piesa a fost scrisă; pe de altă parte, aceste elemente putrede ale vechii orînduiri trebuie pedepsite exemplar, deci, în final, Ametisov (în care George Mihăiţă face un rol constitutiv destul de liniar, dîndu-i, însă, toate nuanţele posibile, pe dimensiunea de canalie nostimă) îşi dă arama pe faţă şi fuge cu banii Zoikăi, iar ea şi iubitul ei, Obolianinov se văd arestaţi pentru uciderea lui Gus-Remontîi (cei doi arestatori sînt încă o trimitere la anterioara Elisaveta Bam).
Chiar această încheiere cu incert aer moralizator e ambiguă ca mesaj, cîtă vreme poliţiştii îşi fac meseria din întîmplare, fiind veniţi în casă... pentru marea petrecere organizată de Zoia. Iar ca piesa să nu fie acuzată de decadentism, o poveste paralelă, nu ideal integrată dramaturgic, se ocupă de oamenii muncii: amorul celor doi chinezi pentru servitoarea Maniuşka (Mihaela Teleoacă), urmînd o "directivă" naţionalistă, rezumată în ideea că străinii trebuie trimişi înapoi la ei acasă. Totul e, la Tocilescu la fel ca la Bulgakov, profund echivoc, de la cuvinte la atitudini şi comportamente, de la sentimente de iubire la gesturi lubrice (nu puţine scene ar putea fi acuzate de dezmăţ şi vulgaritate), de la ideologii la adeziuni. Totul e, în acest spectacol de văzut neapărat, leninist dublu.
Teatrul de Comedie, Bucureşti
Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov
Traducere de Maria Dinescu
Regia şi versiunea scenică: Alexandru Tocilescu
Decor: Vanda Maria Sturdza
Costume: Anca Pâslaru
Muzica: Gabriel Basarabescu
Coregrafia: Păstorel Ionescu
Cu: Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Aurelian Bărbieru, Andreea Samson, Maria Nikiforovna, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Măcelaru, Candid Stoica, Marius Drogeanu, Eugen Racoţi, Petre Dinuliu, George Grigore, Roxana Ciuhulescu, Andreea Dardaiac, Raluca Răcean, Cristina Ion, Adina Hotinceanu, Crina Zvobodă, Cătălin Popa, Mihai Savu, Alexandra Georgescu