Soarta îşi are propriile ironii chiar şi în teatru: singurul est-european căruia i s-a decernat, pînă acum, cel mai prestigios (şi burghez...) premiu continental l-a primit, anul acesta, în oraşul şi în cadrul anului omagial dedicat unui regizor pe care nu l-a iubit niciodată.
Krystian Lupa este marele cîştigător din 2009 al Premiului Europa, patronat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei, ajuns la ediţia a XIII-a şi găzduit acum de Wroclaw (Polonia), sub forma unei serii (de cinci zile) de evenimente aflate sub egida "Anului Grotowski". Odată cu Premiul Europa pentru Opera omnia, aceleaşi importante instituţii acordă şi o distincţie, să zicem, Opera prima, Premiul Noi Realităţi Teatrale, menită unor creatori emergenţi care au început să-şi pună amprenta asupra limbajului scenic contemporan. Numărul cîştigătorilor acestei ediţii a ajuns la impresionantul număr de cinci: belgianul Guy Cassiers, italianul Pippo Delbono, hispano-argentinianul Rodrigo García, ungurul Árpád Schiling şi francezul François Tanguy (împreună cu Théâtre du Radeau).
Biografiile lor - personale şi artistice - sînt cît se poate de diferite. Schiling primeşte, din păcate, această confirmare a concepţiei sale artistice exact în momentul în care a renunţat să mai facă teatru, García e un nume relativ nou în viaţa noastră scenică, în timp ce Delbono aniversează mai bine de 20 de ani de spectacole. Schiling şi Delbono îşi ipostaziază scenic propria biografie, primul fiind interesat mai mult de posibilităţile limbajului teatral (a se vedea viziunea sa iconoclastă asupra Pescăruşului), iar cel de-al doilea, de impactul emoţional al tratării unor teme sociale fierbinţi (mai ales boala şi homosexualitatea); Guy Cassiers (al cărui Sunken Red, o monodramă adaptată după un roman despre viaţa într-un lagăr japonez pentru prizonieri americani, a fost prezentat la Wroclaw) e un practicant al teatrului narativ exploatînd integrarea noilor tehnologii, pe cînd Tanguy e un experimentator pur-sînge, practicant al teatrului de imagine. Cît despre Rodrigo García, cunoscut în România prin textele lui şi inclus în programul Premiului Europa cu Accident (Matar para comer) şi Arrojad mis cenizas sobre Mickey, e campionul contemporan al anticonsumerismului şi teatrului politic agresiv-militarist.
Cel mai cunoscut regizor polonez în viaţă din Europa după (sau înainte de) Warlikowski (el însuşi deţinător al unui Premiu pentru Noi Realităţi Teatrale), Krystian Lupa a făcut senzaţie în deceniile trecute, după căderea Zidului Berlinului, mai ales cu Fraţii Karamazov (creat, iniţial, la Cracovia, în 1990, şi recreat în 2000 la Odeonul parizian) şi Maestrul şi Margareta. În volumul-interviu dedicat lui în colecţia "Mettre en scène" a Editurii franceze Actes Sud-Papiers, Lupa povesteşte detaliat prima sa întîlnire cu Jerzy Grotowski şi cu teatrul lui: "Încă de la apariţia lui Grotowski, am avut senzaţia că voia să răvăşească spectatorul, să-l pună în genunchi. N-am nimic împotriva unei astfel de intenţii: Kantor, în mod sincer, avea această dorinţă. Dar Kantor nu dădea impresia că operează un sacrificiu spre binele umanităţii. [...] Grotowski era un preot care pretindea că l-a văzut pe Dumnezeu". Destinul i-a jucat, iată, o festă lui Lupa: introducerea sa în panteonul teatrului european a coincis cu marea oficiere a sărbătoririi cvasireligioase a lui Grotowski, festivităţile înseşi ale Premiului Europa nefiind departe de procesiunile de beatificare a unui nou sfînt al Teatrului.
Trei dintre creaţiile lui Lupa au fost reprezentate la Wroclaw, toate din perioada sa aşa zicînd tîrzie: Factory 2, un spectacol cracovian din 2006 despre "fabrica de superstaruri" a lui Andy Warhol, Şefele (1999) şi avanpremiera primei părţi (avînd-o în centru pe Marilyn Monroe) din tripticul Persona, montare încă neterminată, practic, la reprezentaţia oferită invitaţilor din Polonia (de la care, trebuie să recunosc, un număr considerabil dintre noi am plecat la pauză). Interesat de cercetarea teatrală, Lupa lucrează, în Factory 2 ca şi în Persona, cu improvizaţii ale actorilor calate pe elemente documentare şi, mai ales, cu timpul scenic real (un motiv pentru care montările sale durează pînă la opt ore); în egală măsură, pare acum preocupat şi de relaţia cu tehnologiile vizuale, mai ales ca formă de prelucrare a realităţii prin imagine, iar în Factory 2 categoriile cinematografice (prim-plan, plan general etc.) structurează, în fond, construcţia dramatică a spectacolului.
Dincolo de faptul că Premiul Europa e un eveniment social complex, unde se întîlnesc membri ai Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru din întreaga lume, reprezentanţi ai Uniunii Teatrelor din Europa (care tocmai l-au reales pe Alexandru Darie în funcţia de preşedinte al UTE) şi ai Institutului Internaţional de Teatru, directori de festivaluri şi instituţii teatrale, dincolo, aşadar, de caracterul de agendă who's who şi de sărbătoare burgheză, ceea ce face o astfel de întîlnire interesantă pentru observatorii scenei sînt, în primul rînd, semnalele pe care ea le dă asupra direcţiilor artistice actuale. Iar asta, mai ales datorită Premiului Noi Realităţi Teatrale, deţinător, anul acesta, al unei oarecare aure recuperatorii, singura în măsură să explice cantitatea premianţilor şi caracterul eteroclit al asocierii lor sub aceeaşi umbrelă.
Iar dacă cineva îşi imaginează că în cazul unor asemenea premii există un acord general asupra calităţii producţiilor, se înşală dramatic. Inevitabil, cele mai mari discuţii le-a iscat Rodrigo García, al cărui Accidens constă, de fapt, în exerciţiul gastronomic al gătirii de viu a unui homar, căruia, în scurtul moment de viaţă petrecut sub ochii spectatorilor, i s-a ataşat un microfon ce-i amplifica bătăile inimii (în Arrojad..., nişte hamsteri sînt supuşi chinului psihic de a fi introduşi în apă, şi mai sînt acolo şi nişte broaşte). Reacţiile au fost puternice, de la spectatori ieşind din sală la tineri polonezi încercînd să salveze homarul (şi provocînd, astfel, intervenţia isterică a lui García însuşi) şi de la o scrisoare explicativă a Institutului Grotowski (delimintîndu-se de opţiunile juriului care l-a premiat) la sesizarea Poliţiei. Etica artistică în ce priveşte utilizarea animalelor pe scenă a fost însă doar cel mai înfierbîntat dintre subiectele abordate (pandantul ei fiind autoflagelarea protestant-capitalistă, care face ca noi, burghezii prin definiţie, să finanţăm produse artistice destinate propriei noastre înjurări, orice dubiu despre calitatea de artă a actului de injurie intrînd în zona cenzurii). Oricum ar fi însă, a vedea ceea ce, la cel mai înalt nivel instituţional, e considerat a fi "direcţia de urmat" în ceea ce priveşte inovaţia artistică e un demers ce le-ar prinde bine regizorilor de teatru români, la fel sau mai mult decît criticilor veniţi la Wroclaw. Ca şi - mai ales - lecţia întreprinderilor teatrale ale unor Schiling sau Delbono, rămaşi, ani de zile, la periferia marilor finanţări, din simpla pasiune pentru ideile lor creatoare.