Pentru a nu instaura impresia că Premiul Europa pentru Teatru (şi ai săi "pui" meniţi Noilor Realităţi Teatrale), premii decernate, şi unul, şi celelalte (sau ceilalţi?) la începutul lui aprilie 2009, la Wroclaw, ar fi constat exclusiv din întîmplări scenice contestabile (despre care am scris, contestîndu-le, în articolul de acum două săptămîni), revin asupra acestui eveniment de proporţii continentale, cu atît mai mult cu cît minifestivalul prilejuit de acordarea distincţiilor a avut, de fapt, două "capitole": cel referitor la actualitatea imediată (sau, oricum, actualitatea dintre ediţia precedentă şi clipa de faţă) şi cel - să-i zic aşa - retrospectiv, dedicat celebrării unui fenomen purtînd două nume, numele unui om şi numele unui sau unei... iată o definiţie greu de formulat. Pentru că, dacă numele lui Jerzy Grotowski (1933-1999) îl desemnează pe teoreticianul şi practicianul unui tip de artă scenică de extraordinar impact asupra culturii spectacolului în secolul XX, numele Teatrului Laborator (Teatr Laboratorium), înfiinţat de el în 1965, la Wroclaw, se referă deopotrivă la o instituţie, la o trupă şi la o metodă de cercetare; dovadă că, transplantat, în 1986, împreună cu "părintele" său, în Italia, la Pontederera, Laboratorul a continuat să funcţioneze, chiar dacă nu a mai produs spectacole propriu-zise. Acestor două entităţi aproape mitice pentru oamenii de teatru din întreaga lume, Grotowski şi Teatr Laboratorium, le-au fost dedicate o parte dintre "manifestările" incluse pe agenda Premiului Europa.
Ocaziile comemorative nu se numără, pe lista intereselor mele personale, printre favorite. Îndeobşte, ca şi la înmormîntări, membrii distinsei adunări încep prin a-l pomeni pe dispărut, ajung (foarte repede) la chestiuni de ordin general şi sfîrşesc prin a vorbi (copios) despre ei înşişi; dacă primele două părţi ale programului se pot scurta ori chiar pot lipsi, ultima e garantată. Şi cum, în 90% dintre situaţii, vorbitorii sînt mult mai puţin interesanţi decît dispărutul, eu, una, mă plictisesc; sau mă enervez; sau mă întristez; pe scurt, nu-mi place.
Aşa că evit să frecventez astfel de reuniuni, riscînd uneori - cum s-a întîmplat, parţial, şi aici - să pierd şi lucruri bune sau frumoase; de astă dată, am pierdut discursul Majei Komorowska, minunată actriţă de teatru şi film, care a lucrat mult atît cu Grotowski, cît şi cu Wajda. Asta mi-a servit de învăţ, drept care a doua zi am luat loc, cu oarece blazare totuşi, în faţa scenei pe care urma să aibă loc un dialog cu Ludwik Flaszen, colaborator, ani îndelungaţi, al lui Grotowski; îl ştiam după nume. Dialogul - mai degrabă un monolog - era tradus la cască; am început prin a asculta într-o doară, cu o ureche, şi am sfîrşit notînd, cuvînt cu cuvînt, totul.
Domnul de pe scenă, mărunţel şi zîmbitor, cu bărbiţă albă şi costum cenuşiu, a povestit despre cum a început să lucreze cu Grotowski, aproape întîmplător (la data respectivă, el era critic de meserie), şi cum s-a făcut că această întîmplare a durat peste douăzeci de ani; despre cum gîndea Grotowski teatrul - şi viaţa; despre cum privea Grotowski actorii - şi oamenii; despre cum căutau, împreună, adevărul - pe scenă şi, apoi, dincolo de ea. Folosea, în general, cuvinte simple; din cînd în cînd, se oprea din povestit pentru a verifica, prin cîte-o întrebare directă, dacă auditoriul îl mai ascultă sau nu. Părea preocupat mai cu seamă să se facă înţeles. O întreagă lume stinsă revenea, prin vorbele lui, printre noi şi ne invita să descoperim teatrul, cu seninătate şi bucurie.
Aceeaşi impresie de naturaleţe, de simplitate şi, nu ştiu cum, de geniu mi-a lăsat-o un film de aproape două ore, proiectat, fără prea multe fasoane, pe un perete al unei galerii de artă, în faţa unei asistenţe aproape întîmplătoare. Era un film făcut pe la mijlocul anilor 1970, în alb-negru şi doar un pic mai profesionist decît s-ar face, astăzi, o peliculă "de familie", despre un atelier susţinut de actorul-fetiş al lui Grotowski, Ryszard Cieslak (a murit în 1990, la 53 de ani), cu doi tineri actori, un băiat şi o fată, de la Odin Teatret al lui Eugenio Barba, continuatorul danezo-italian al Laboratorului. Înalt, slab, cu ochi imenşi, cu frizura neverosimilă (azi, printre nenumăratele capete rase) a beatniks-ilor vremii, Cieslak părea că face exerciţii de înviorare: două-trei fandări, ceva genuflexiuni. Treptat, exerciţiile deveneau mai complicate şi, fără să-ţi dai seama cum, vedeai că omul stă, sprijinit pe podea doar cu un umăr, într-un fel de "lumînare" incredibilă, explicîndu-le, în acelaşi timp, învăţăceilor, cum să ajungă în acea poziţie. Cum am spus, filmul a durat aproape două ore; putea să fie agasant; era fascinant.
Nu ştiu ce se va întîmpla cu "noile realităţi teatrale" premiate la Wroclaw, cu teatrul ultrarafinat şi ininteligibil al lui François Tanguy, cu teatrul minimalist al lui Guy Cassiers, cu (mai nou) teatrul acţiunii sociale al lui Árpád Schilling, cu teatrul-măcelărie al lui Rodrigo Garcia (căruia, din raţiuni foarte omeneşti, i-am preferat filmul povestit) sau chiar cu teatrul umanităţii ultragiate al lui Pippo Delbono (singurul, după mine, care chiar şi-a meritat premiul). Mă tem că vor dispărea o dată cu noile realităţi neteatrale din care s-au născut. Sînt însă gata să pariez că, atunci cînd ele nu vor mai fi nici măcar amintire, Laboratorul lui Grotowski va continua să funcţioneze din plin.