*
Mă aflu pentru a doua oară în Polonia, dar sunt pentru prima dată la Wroclaw. Nu ştiam mare lucru despre W. în afară de faptul că e oraşul lui Grotowski, că a dat unsprezece câştigători de Nobel şi că e oraşul cu cele mai multe poduri din Europa (124, îmi confirmă un critic român pus la punct cu astfel de informaţii). La prima vedere pare un oraş românesc gen Cluj sau Sibiu. La a doua vedere nu mai pare un oraş românesc deloc. Atmosfera tihnită, lumina blândă aurie care scaldă străduţele din preajma Rynek-ului, eclectismul arhitectural (de la gotic până la baroc şi constructivism), cartierul studenţesc ticsit cu terase la care se mănâncă zapiekanka, se bea bere şi se citeşte cu spor, bătrânul cu pălărie care şi-a scos pianul în stradă şi cântă Chopin, toate astea îmi aduc aminte că nu sunt în România. Un "amănunt" interesant şi nu la fel de idilic: la alegerile din '32, Hitler a obţinut 43,5% din voturile alegătorilor din Breslau (actualul Wroclaw). Un procentaj suficient de mare cât să devină Führer.*
Am fost la conferinţa de presă a lui François Tanguy, unul dintre cei cinci laureaţi ai premiului "Noi realităţi teatrale". Cum e posibil să vorbeşti trei ore şi să nu spui nimic? "Numai un francez e în stare de aşa ceva", îmi răspunde un amic, critic finlandez. Înţeleg că Tanguy ar fi un soi de urmaş al lui Kantor. După ce-am auzit la conferinţă, e ca şi cum a-i spune că Paulo Coelho e urmaşul lui Cortazar.*
Am văzut Factory 2, cel mai recent spectacol al lui Krystian Lupa făcut la Stary Teatr din Cracovia. Sincer să fiu, eram destul de sceptic înainte de spectacol. Mă gândeam că am să văd vreo plicticoşenie din aia metaforică (care de regulă serveşte criticilor occidentali drept un bun prilej pentru o dezbatere sterilă despre specificul est-european), o combinaţie "poetică" de tradiţie poloneză, presărată cu rămăşiţe din Kantor şi Grotowski, cu ceva ingrediente occidentale răsuflate. Când am mai auzit că e despre Andy Warhol, m-am speriat şi mai tare. Nişte polonezi prefăcându-se că se află în America anilor '60. Uau! Ce poate fi mai palpitant de atât?! Când am aflat că durează opt ore am amuţit. Nu numai că m-am înşelat (întotdeauna îmi place să-mi creez propriile scenarii înainte de a vedea un spectacol) dar am avut şi revelaţia descoperirii unui mare regizor. Factory 2 este un collective fantasy despre Andy Warhol (uluitor Piotr Skiba în acest rol), dar nu este un spectacol biografic în sensul obişnuit. Ce se întâmplă în opt ore? Aparent, mai nimic. Warhol şi prietenii lui se uită la filme (filmele lui Warhol, bineînţeles), tac, vorbesc la telefon, fac dragoste şi din când mai şi muncesc (se află, totuşi, într-o "fabrică"). Începutul spectacolului mi-a adus aminte de Isabella's room (regia: Jan Lauwers). Acelaşi raport de frontalitate cu publicul, aceeaşi lipsă de emfază în atitudinea şi în mişcările actorilor, aceeaşi atmosferă chill (ca spectator te simţi aproape ca la un chef). Lupa are nevoie de opt ore nu numai pentru a sfida ritmul trepidant al lumii în care trăim, dar şi pentru a permite actorilor să facă ceva ce n-ar fi putut face în două ore: adică să atingă acel grad zero al actoriei, să exploreze acea graniţă - no man's land - care face demarcaţia dintre actor şi personaj. Nu mai e vorba aici despre crearea unui rol, ci de confruntarea cu un rol. Dacă există vreun -ism aici, acesta nu e decât intimismul. Într-un interviu acordat unui critic polonez, Lupa spunea că actorii de compoziţie, oricât de talentaţi ar fi, îi sunt indiferenţi. Lupa este un utopist care face teatru cu ambiţia de a deposeda scena de Teatru, de gesturile ample şi retorica găunoasă. "Un teatru mai real decât realitatea, acesta e Lupa" , spunea un critic polonez ieri dimineaţă la conferinţa de presă. Sună banal, dar e cât se poate de adevărat.37
*
Şefele, de Werner Schwab, tot în regia lui Lupa. Pe lângă Factory 2, Şefele e un haiku (durează doar o oră jumătate). Dezamăgitor, dar fascinant e că Lupa e altul cu fiecare spectacol pe care-l face. La unul dintre colocviile dedicate regizorului polonez, se spunea că Factory 2 a fost o mare surpriză pentru foarte mulţi critici polonezi. Într-adevăr, nu există nici o legătură între Şefele, Kalkwerk şi Factory 2. La o vârstă la care cei mai mulţi dintre regizorii români sunt ancoraţi încă în trecutul lor legendar (ah, spectacolele de altădată!), Lupa ţine să se reinventeze. Şi nu doar o spune, ci chiar o face.*
Am văzut Accidens, în regia lui Rodrigo Garcia. Pe scurt, lucrurile arată cam aşa: un tip ciopârţeşte un homar, îl pune pe plită şi pe urmă îl mănâncă în timp ce pe fundal se aude piesa lui Louis Armstrong, What a Wonderful World (foarte subtil). Reacţiile publicului au fost dintre cele mai diverse: ţipete, înjurături, ieşiri zgomotoase din sală ("This is not art, this is bullshit", strigă cineva în timp ce părăseşte sala). Reacţia cea mai radicală e a unui puşti care se ridică de pe scaunul lui, smulge homarul din cuiul în care este atârnat şi-l pune înapoi în acvariu. Garcia coboară de la lumini, îl îmbrânceşte şi-l dă afară în timp ce-i strigă: "Dacă te atingi de arta mea, mă ating şi eu de tine". Prietena băiatului îi arde şi ea una lui Garcia. Dincolo de reacţia extrem de violentă, ce mă irită şi mai mult este confuzia în care s-a împotmolit Garcia. Din câte ştiam, ceea ce-şi propune să facă acest enfant terrible al scenei spaniole (în ţara lui de baştină, Argentina, e interzis) este să se adreseze într-un mod cât se poate de direct spectatorului, anulându-i acestuia orice posibilitate de contemplare. De când foloseşte el formule ca "opera mea de artă"?! Credeam că un astfel de limbaj pedant / burghez îi repugnă. Scopul pe care îl urmăreşte Garcia este acela de a-l face pe spectator să (re)acţioneze, să nu rămână pasiv. El nu vrea doar să semnaleze problemele lumii în care trăim, ci să intervină în mersul istoriei cu iluzia că e un fel de Piscator al zilelor noastre. Şi iată că în momentul în care cineva reacţionează şi intervine (asta a făcut şi puştiul care a încercat să salveze viaţa unui homar), Garcia face spume la gură şi-l agresează.*
Toată lumea vorbeşte despre Garcia, chiar şi cei care nu i-au văzut spectacolul. O ziaristă din Wroclaw l-a reclamat la poliţie după Accidens. Garcia a replicat: "E doar o demonstraţie gastronomică". Păi, parcă era operă de artă ieri!?*
În ciuda protestelor, lumea s-a îngrămădit şi la al doilea spectacol al lui Garcia, Aruncaţi-mi cenuşa peste Mickey. Inclusiv eu. Cu această ocazie mi-am adus aminte de Barthes, acel Barthes antimodern (aşa cum este văzut de Compagnon), care spune că "avangarda contribuie la menţinerea status quo-ului; este pusă în slujba ordinii stabilite; avangardismul intelectual este o distracţie pentru mic burghezi." De data asta au fost hamsteri. Nu au fost omorâţi, ci doar chinuiţi într-un acvariu. Despre spectacolul ăsta nici nu-mi vine să scriu. E atât de superficial, de clişeistic-anticonsumerist, încât nici nu merită pomenit. De câte ori a avut ocazia, Garcia a spus că urăşte metaforele. Şi totuşi, Aruncaţi-mi cenuşa peste Mickey dă pe din afară de metafore. La câteva ore după spectacol am băut o bere cu Tiago şi Juao, doi critici portughezi. Vorbim, fireşte, despre Garcia. Tiago observă că spectatorii au sărit ca arşi la scena în care hamsterii au fost chinuiţi, dar la scena următoare, când regizorul a adus câţiva copii în scenă pentru a asista stânjeniţi la o scenă de sex oral (care nu implica nici un animal), publicul a râs copios. "De ce exploatarea - căci despre exploatare este vorba aici - unor copii e mai puţin revoltătoare decât torturarea unor animale?!", ne întreabă Tiago.*
Dacă chiar vreau să văd un spectacol care să mă facă să vibrez la lumea din jur, dar care şi să mă emoţioneze în acelaşi timp, îl prefer oricând pe Delbono unuia ca Garcia. Delbono poate fi acuzat de multe: că nu e coerent, că e prea self-centred, prea patetic, dar nu poate fi acuzat că teatrul pe care-l face nu e viu, emoţionant şi, mai important decât atât, autentic. Marea diferenţă dintre Delbono şi Garcia (în afara faptului că Delbono pare şi un om bun) e aceea că în timp ce italianul reuşeşte să vorbească despre el într-un fel în care implică întreaga lume, Garcia încearcă să vorbească despre întreaga lume într-un fel în care îl implică numai pe el. Dacă Garcia e preocupat de Omenire (dacă a fi preocupat de soarta lumii înseamnă să omori animale), Delbono e interesat de oameni, amintind de ceea ce spunea Hannah Arendt: "Lumea nu e locuită de Om, ci de oameni".*
"Feţele oamenilor sunt frumoase când nu se uită nimeni la ele." (Andy Warhol)