Întâlnirile regizorului Alexandru Dabija cu Cehov sunt tot mai frecvente în ultima vreme. Pe muchia dintre melodramă şi tragi-comedie, regizorul empatizează contaminant cu galeria oamenilor de prisos pe care, ca şi Cehov, nu se decide să-i ridiculizeze, fiind mai degrabă concesiv cu neşansele lor de context.
De aceea, postura cea mai potrivită pe care o adoptă şi în recentul spectacol de la Teatrul Naţional din Bucureşti e aceea intuită excelent de Maria Dinescu, traducătoarea textului de spectacol, care vorbeşte despre personaje filmate cu camera ascunsă, surprinse astfel ca într-un reality show, am zice noi, în tot derizoriul existenţei lor. Mai ales că modelul uman Cehov arată aici extrem de actual, nu doar pentru că acţiunea se petrece într-un loc al Caucazului rebel, de unde ne vin şi azi semnale neliniştitoare, ci şi pentru că avem de a face cu inşi dezabuzaţi, fără un orizont clar, la limita dintre şi criză existenţială şi ratare, elemente de profil contemporan. Aici, pe malul mării (o draperie surogat din plastic), e numai potrivit să-ţi cauţi limanul, mai ales când te numeşti Laevski şi ai pretenţii de intelectual cu fiţe, adică nu-ţi mai e bine în pielea ta. Dabija l-a distribuit în acest rol pe Gavril Pătru, scontând pe figura sa chinuită, doar că actorul nu "duce" rolul prea mult dincolo de această imagine. Filozofările lui Laevski sunt de aceea uşor contracarate de prietenul său doctorul, sentimental incurabil, pe care Vlad Ivanov îl portretizează admirabil în zona unei umanităţi idealizate. Lacrima din colţul ochiului la acest minunat actor, altfel foarte bine înfipt în pământ, ca şi bucuriile culinare pe care şi le procură, pregătind masa într-o scenă savuroasă, sunt gata pentru o clipă să ne câştige pentru idealul unei vieţi de plăceri lumeşti.
Asta, dacă Cehov însuşi n-ar avea grijă să aducă în scenă mulţi alţi oameni cu probleme. Unul dintre aceştia e frustratul Acimianov, în care tânărul Mihai Calotă pune multă insinuare, făcând din apariţiile sale momente interesante, ciudate. Altul e Von Koren, printre puţinele personaje cehoviene pornite împotriva acestor inadaptaţi bolnavi, de felul lui Laevski, pentru care propune de altfel soluţia extremă. Cei care văd în el un precursor al nazismului cred că exagerează însă, personajul reprezentând doar un alt punct de vedere. Răzvan Oprea, un actor tânăr fixat mai ales în tipare de pozitivi în ultima vreme, e mult mai potrivit aici, jucând rigiditatea cazonă şi pozitivismul acestui personaj. Special e şi diaconul rotofei şi bonviveur, căruia Marius Rizea îi împrumută tot hazul lui natural. Spre compensarea imaginii rusului pravoslavnic, regizorul aduce în scenă însă un grup coral din preoţi adevăraţi, care interpretează cântece bisericeşti creând vreo trei momente de contrapunct estetic şi spiritual, mai degrabă stranii.
Sunt şi două femei în nuvela lui Cehov. Una înrudită cu Elena Andreevna din Unchiul Vanea, subţire la figurat, nevropată, uşuratică, experimentând tot felul de relaţii în care se caută pe sine, un rol frumos, pe care Diana Dumbravă nu-l poate scoate însă dintr-o anume frivolitate. Şi, în fine, Maria, care face din banalitatea destinului ei de nevastă o sursă de vitalitate, iar din îndeletnicirile domestice, motive de satisfacţie. Revenind în forţă pe scena Teatrului Naţional, Ana Ciontea realizează în acest rol mustos o veritabilă creaţie, impunându-se prin aplomb, coerenţă a compoziţiei şi un exemplar cult al detaliului.
În atmosfera de armonie înşelătoare a spectacolului, Alexandru Dabija distribuie cu artă câteva accente dramatice memorabile. Unul dintre ele e chiar acela al duelului ratat din finalul spectacolului.
Teatrul Naţional Bucureşti
Un duel, dramatizare de Alexandru Dabija după nuvela lui A.P. Cehov
Regia şi ilustraţia muzicală: Alexandru Dabija
Scenografia: Liliana Cenean
Din distribuţie: Diana Dumbravă, Ana Ciontea, Vlad Ivanov, Dan Tudor, Gavril Pătru, Răzvan Oprea, Marius Rizea.