Uvertura-concert Visul unei nopţi de vară a fost compusă de către Felix Mendelssohn-Bartholdy la vârsta de şaptesprezece ani. Apoi, în 1843 ea a fost continuată, figurând în lista de creaţii sub denumirea de Cinci piese pentru orchestră la piesa lui Shakespeare, Visul unei nopţi de vară (op. 61) şi cuprinzând: Scherzo, Intermezzo, Notturno, Hochzeitsmarsch, Rapeltanz.
Mendelssohn a compus muzica aceasta fără a avea pe atunci modele, dând la iveală o creaţie plină de vervă şi strălucire - "cu o plasticitate aproape vizuală a lumii de mister făurită de Shakespeare" (Ioana Ştefănescu). Instinctual atractiv prin caracterul său, spiriduşul poate fi comparat cu spiritul protector genius din mitologia romană, cu piticii Elf şi Kobold din mitologia popoarelor nordice, cu demonul familial lutin de la francezi, cu omuleţul Brownie din poveştile scoţiene şi cu duhul Domovoi din mitologia slavă.
Tempo-ul Scherzo-ului ales de dirijorul Sainz Alfaro a avut darul de a pune în evidenţă virtuozitatea artiştilor, prin staccatura suflătorilor şi pasagiile în spiccato ale corzilor. Aşa se face că obsedanta formulă ritmică ternară,
alături de meandrele melodice, conferea impresia de plutire onirică printr-o pădure deasă.
În Nocturnă, sunetul cornilor desăvârşea frumuseţea liniei melodice. O splendidă omogenitate timbrală a însoţit toată desfăşurarea discursului muzical al părţii.
Celebrul Marş nupţial (prima oară interpretat la orgă la căsătoria lui Dorothy Carew cu Tom Daniel, la Catedrala Sfântul Petru din Tiverton, Marea Britanie, la 2 iunie 1847) a devenit un adevărat imn al miresei după ce a fost cântat la căsătoria Prinţesei Victoria Adelaide cu Prinţul Friedrich Wilhelm al Prusiei, la 25 ianuarie 1858, în Capela Regală a Palatului Sfântul James din Londra. Însuşi Mendelssohn l-a cântat în catedrala Sfintei Anna din Tottenham.
Muzică programatică, Visul unei nopţi de vară deschide o cale ce va fi urmată de Franz Liszt şi Hector Berlioz.
Violonista Cristina Anghelescu, solistă permanentă a Orchestrei Naţionale a Societăţii Române de Radiodifuziunii, a bucurat publicul în cunoscutul Concert în mi minor, prin calitatea sonoră a discursului său şi printr-o frazare echilibrată şi elegantă. Mişcarea vioaie a spiritului său se întrezăreşte în spontaneitatea schimbării planurilor dinamice. Viteza şi supleţea mişcărilor de schimbare a sensului trăsăturii de arcuş conferă sunetului emis strălucirea şi continuitatea necesare expunerii ideilor muzicale. Intonaţia pură şi vibrato-ul ei cald au fost remarcabil folosite în partea lentă a concertului, Andante în Do major. Acele octave în duble coarde ce urcă cromatic, în secţiunea B a lied-ului, dădeau fiori ascultătorilor, datorită dramatismului sugerat de sublinierile prin accente expresive. După graţioasa punte, Allegretto non troppo, realizată cu o agogică de recitativ, unde înţelesul ambiguu al muzicii (precum legendarul Janus ce priveşte şi spre trecut, dar şi către viitor), violonista Cristina Anghelescu a atacat finalul concertului, Allegro molto vivace. Ea a surprins minunat acel aer glumeţ al muzicii (scherzando). Virtuozitatea în pasaje (legato, détaché, bariolaje ori staccato volant) dădea iluzia de spumă a valurilor ce se sparg la malul mării. Solista cânta cu o simplitate fermecătoare tema cu ritmuri punctate a primului cuplet din rondo-ul în Mi major (ca un paradoxal amestec între ludic şi lucid). Iar Coda se derula ca o adevărată goană de spiriduşi, prefigurând plasticitatea muzicii din Visul unei nopţi de vară. Acompaniamentul a fost realizat cu precizie, rafinament şi expresivitate de către Orchestra simfonică a Filarmonicii bucureştene. La cererea publicului, Cristina Anghelescu a cântat Sarabanda din Partita I în si minor, pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.
Impresia ascultării lucrării vocal-simfonice Te Deum, op. 103 de Antonín Dvořák este una de celebrare. Comandată pentru aniversarea a 400 de ani la descoperirea Americii de către Christofor Columb, ópusul este compus pe text latin, pentru solişti, cor mixt mare şi orchestră, având patru părţi: Te Deum - cor şi soprană solo, Tu Rex gloriae - cor şi bas solo, Aeterna fac - cor şi Dignare Domine - cor, soprană solo şi bas solo.
O interpretare de mare ţinută, ce a beneficiat de frumoasele voci ale soliştilor Irina Iordăchescu - soprană şi Marius Boloş-bas. Amplul aparat vocal şi orchestral era dominat de calitatea şi volumul vocilor soliste. Remarcabilă dicţia compartimentului başilor din cor. Momentele în care cornul englez intervenea accentua atmosfera festivă.
Dirijorul Sainz Alfaro a avut o bună prestaţie, reuşind cu experienţa sa de conducător de formaţie corală (Societatea corală Orfeon Donostiarra, San Sebastian) să asigure o colaborare foarte bună între solişti, partidele vocale şi cele instrumentale.