Gabriela Melinescu mărturiseşte şi ea că recurge la desen în momentul în care intervine blocajul în scris şi că, atunci când lumea imaginară a desenului se opreşte pentru o clipă din mişcarea sa febrilă, trece din nou la scris. Desenul, activitatea plastic-figurativă funcţionează, deci, ca o trambulină de relansare a scrisului. O asemenea mărturisire îţi schimbă punctul de referinţă, te derutează; e o derută benefică, pozitivă, ce îţi dă permisiunea să identifici în desenele, picturile şi gravurile sale pe artistul Gabriela Melinescu, un artist în care scriitorul, poetul fuzionează cu desenatorul, pictorul, gravorul. Nici unul dintre învelişuri nu este superior altuia, nu avem de-a face cu două existenţe separate şi nici cu două existenţe ce se completează din când în când. Cele două creează un univers unic, o viaţă care ar fi doar pe jumătate dacă s-ar hrăni doar din scris, o viaţă care nu ia nici o pauză de la creativitatea sa.
Nu de pană sau de blocaj creativ, de penurie deci, de absenţă e vorba în această trecere permanentă de la un limbaj şi de la un mediu de exprimare la altul, de la o artă la alta, ci, din contră, de un preaplin şi de o fervoare a căutării realului. Gabriela Melinescu nu este nici primul, nici ultimul scriitor, poet care desenează şi pictează în paralel (deşi pare doar în alternanţă) cu scrisul. Ea se înscrie, din contră, într-o mare tradiţie, din care cel puţin două mari nume revin imediat în memorie: Artaud şi Michaux, poeţi şi desenatori.
Cel mai nimerit ar fi, probabil, să nu facem o ierarhie între scris şi desen, între literatură şi arta plastică, ci să vedem în ambele etapele, registrele unui aceluiaşi "motor" expresiv şi creativ, ale unei aceleiaşi "foame" de real: scriind, recurgând la artificialitatea convenţională a limbajului verbal, orice poet autentic nu poate să nu fie nemulţumit, să nu se simtă încorsetat, să nu fie mânat să depăşească scrisul, să scrie mai departe de cât îi permite limbajul. El trece, atunci, inevitabil, de litera semnificantă, urmărind realizarea spiritului prin eliberarea liniei într-un grafism care îşi caută sensurile altfel, mai direct, îmbrăţişând lumea formelor, începând să zămislească nemijlocit lumea. Scrisul autentic, scrisul cu adevărat poetic este tocmai cel care se depăşeşte pe sine, care evadează şi trece dincolo de el însuşi, nemulţumit de convenţionalitatea, de artificialitatea şi, deci, de ineficienţa limbajului strict verbal. Orice poet autentic, aşa cum este Gabriela Melinescu, visează să creeze lumea, să atingă starea de Geneză.
Tocmai de aici, desigur, şi referinţa biblică, religios-magică, a multora dintre desenele, dintre exprimările plastice ale Gabrielei Melinescu. În această referinţă se cuvine să vedem mult mai mult, altceva decât un simplu recurs livresc, cultural. Scrisul devine inevitabil desen, se caută şi se visează pe sine ca desen, ca plăsmuire de forme pentru că e, fundamental, invocaţie, adresare către divinitate, psalm. Prin însăşi structura ei, poezia e psalm. Creaţia artistică e în însăşi esenţa ei psalm. Tocmai ca psalm devine, la Gabriela Melinescu, scrisul desen, peniţă "înnebunind" în căutarea realului.
Lumea desenelor Gabrielei Melinescu se naşte din linii şi puncte. Dar ele nu rămân pur şi simplu la baza unui proces, nevăzute. Din contră, liniile şi punctele îşi caută direcţia pe foaia de hârtie până îşi găsesc forma potrivită, rămân pe hârtie în căutarea lor şi îţi arată întreg procesul de naştere a formei: desenele se zămislesc sub ochii privitorului, apar pe hârtie încet, încet, liniile se aglomerează, se intensifică şi creează conturul feţei, părul, ochii, nasul, buzele, florile de pe rochia fetei, mâinile şi pisica din braţele sale: asistăm la însăşi geneza formelor. Modul în care foaia este umplută cu linii şi puncte, în jurul formei propriu-zise, îţi dă impresia unei lumi născute din haos, o lume temporară care peste câteva secunde ar putea foarte bine să nască una nouă, total diferită. Aşa cum mărturiseşte artista la un moment dat în Jurnalul suedez (volumul IV), sunt desene "pe care le iubesc uneori, dar alteori nu-mi plac deloc". Atunci când artistului nu îi mai plac formele întrupate, liniile şi punctele schimbă brusc direcţia şi zămislesc ceva nou. Lucrările sale sunt în permanentă mişcare, o mişcare care poate oricând forma altceva, poate oricând naşte fiinţe nemaipomenite, arlechini, feciori de basm, profeţi, peşti benefici şi salvatori, fluturi, păsări. Pe de altă parte, liniile şi punctele aruncate pe fundal sunt cele care ne ajută "să vedem". Citând din nou din Jurnalul Gabrielei Melinescu, "aşa cum scria Paul Klee despre pictură: ea trebuie să creeze realitate şi să-i facă pe oameni să vadă", înţelegem că tocmai acel fundal de linii ne dă posibilitatea să ne "orientăm", să distingem lumea umplută de sens a artistei.
Viaţa în instantanee
Atunci când fiinţele imaginare nu se nasc în faţa noastră din noianul de linii şi puncte, ele sunt în lume tot în trecere. Dar această staţionare temporară nu mai vine din profunzimea hârtiei, ci din exteriorul ei: sirenele, fluturii-om, capetele se năpustesc cu totul asupra foii de hârtie, vin de undeva din afară, unele au timp şi intră cu totul în cadru (pentru ca apoi să treacă şi să lase locul următoarelor), altele doar îşi fac zărit capul sau mâna azurie, nu sunt încă fiinţe întregi, ci Jumătate-om, Jumătate-pasăre, jumătate născut, jumătate-încă-nezămislit, în afara hârtiei. Desenele Gabrielei Melinescu devin tărâm de circ, bestiar, acvariu, cer. Sunt populate de fiinţe în trecere, de trecere, fiinţe ce staţionează pentru câteva secunde şi apoi îşi continuă zborul, plutirea asemeni celor din pânzele lui Chagall.
Lumea desenelor Gabrielei Melinescu este una extrem de prietenoasă, deschisă, rotundă, caldă, primitoare, bună. Formele nu au nimic rigid, aspru, ascuţit, sunt forme umane ce se unduiesc, forme biologice, ale vieţii generice ca atare, născute din mişcări interioare umane, ţâşnite din fiinţa cea mai profundă a artistului şi încercând să dea corp nou spiritului care le traversează şi le scaldă. Nu întâmplător, la fel de vie este şi forma pe care o ia însăşi semnătura artistei, din linii rotunjite, ce se mulează perfect pe structura fiecărui desen. Semnătura însăşi, marca numelui propriu, capătă, la Gabriela Melinescu, corp plastic, pătrunzând în lumea formelor.
Trecând permanent de la scris la desen, poeta Gabriela Melinescu nu face decât să dea glas, să se adecveze nevoii irepresibile de creaţie, încercând să dejoace, printr-o invocare psalmică de fond, limitările diferitelor limbaje ale omului. Viaţa adevărată este permanentă metamorfoză, creaţie infinită de noi forme, dincolo de puterile oricărui limbaj.