Lungmetrajul de debut al scriitorului francez Philippe Claudel, prezentat în 2008 în Competiţia Oficială de la Berlin, este un film onest şi credibil. Faptul că autorul a lucrat ca profesor într-un penitenciar l-a făcut mult mai empatic faţă de natura umană şi faţă de noţiunea de ispăşire. Să nu folosim cuvântul "înţelegător"!
"Înţeleg prin ce treceţi", îi spune condescendent angajatorul femeii interpretate de Kristin Scott Thomas, proaspăt ieşită din închisoarea unde a petrecut 15 ani pentru crimă. "Ce înţelegeţi?", îl întreabă obosită femeia cu ochi încercănaţi şi cu o paloare dată de convingerea că, aşa cum spune la un moment dat, oricât şi-ar căuta un echilibru - cu o slujbă, cafenele, piscină, prieteni, eventual şi un iubit -, din "puşcăria copilului mort" nu va ieşi de fapt niciodată. Şi ce rost ar avea ca femeia să-şi caute o brumă de energie pentru a-l convinge pe interlocutor că nimeni nu se poate pune în pielea ei dacă n-a trecut prin aceleaşi experienţe?
Ce tip de înţelegere au cei de afară pentru cei care au fost în închisoare? Cum poate cineva care respiră aer curat să înţeleagă prin ce trece cel care a plătit pentru vina asumată încă înainte de a comite gestul fatal? Acestea sunt întrebările pe care Philippe Claudel ne invită să ni le punem printr-o dramă intimistă care preferă tăcerea cuvintelor mari.
Povestea din Il y a longtemps que je t'aime se dezvăluie treptat, pentru că cele două surori, Juliette (Kristin Scott Thomas) şi Léa (Elsa Zylberstein) n-au mai vorbit de 15 ani şi au dificultăţi în a-şi potrivi paşii. Juliette a fost părăsită de ai ei, lăsată complet singură, pentru că părinţii nu au avut tăria să-şi asume acest "blestem". Când iese din puşcărie, uscată şi rece, este preluată de sora ei. O soră despre care nu crede că o mai iubeşte şi cu care nu ştie cum şi de ce ar comunica.
Însoţită de buna-dispoziţie a surorii care maschează jena, dar şi propria suferinţă, de neîncrederea cumnatului, de dispreţul evident al unor angajatori, de simpatia unui poliţist singuratic sau de prietenia transformată în afecţiune a unui coleg al surorii sale, Juliette încearcă să-şi găsească un ritm pe care nu l-a avut niciodată pentru că e prima oară când o ia de la zero.
Filmul o urmăreşte în decursul primelor luni de după eliberare, când reacomodarea cu viaţa în libertate se calculează după vizitele regulate la comisariat, încercările de a obţine de lucru şi micile ritualuri dintre surori sau din familie, al căror scop e să creeze un pic de familiaritate şi să lege nişte punţi.
Scenaristul-regizor se apropie cu discreţie de tragedia femeii, mai mult incitându-ne să ne imaginăm decât oferindu-ne amănunte pe tavă. Juliette şi Léa au parte de un moment cathartic, la final, justificat şi pentru psihologia lor, şi pentru dramaturgia filmului, dar ceva lipseşte din demersul lui Philippe Claudel.
Filmul nu e la fel de puternic şi de translucid luat în ansamblu cât e în anumite momente precise. Mai ales în cele petrecute de Juliette în compania poliţistului (Frédéric Pierrot) care se ocupă de reintegrarea ei, un bărbat divorţat al cărui copil locuieşte departe şi care visează să ajungă într-o zi la Orinoco.
"Nu e fascinant", îi spune el femeii, "că oamenii ştiu atâtea lucruri despre orice, dar n-au reuşit să descopere izvorul fluviului Orinoco?" Aşa ştie căpitanul Fauré, îngerul trist al filmului, să-şi verbalizeze propria dramă a singurătăţii pe care altfel îi e jenă să şi-o exprime. Ţi se rupe inima la fiecare scenă în care apare pentru că el e dovada vie că nu toţi oamenii au tăria să se elibereze şi să-şi urmeze visul. E mult mai uşor să pui mâinile pe piept decât să trăieşti - iar acest lucru Juliette îl ştie prea bine.
Kristin Scott Thomas era de departe cea mai nimerită în rol pentru că numai ea poate fi într-atât de defensivă încât să devină antipatică. Dar nu momentele când parcă joacă singură o pun în valoare (ca şi cum ar spune: "iată ce inteligentă sunt, ce actriţă desăvârşită!"), ci acelea în care îşi uită ego-ul şi devine personajul - adică o femeie care a trecut prin tot ce putea fi mai rău şi care nu mai are ce pierde.
Elsa Zylberstein o echilibrează foarte bine în rolul surorii, cu delicateţea celui care stă tăcut deoparte, pregătit să îşi ofere imediat braţul şi care are atâta generozitate încât să nu-şi pună propria durere pe primul plan.
Cel mai neinspirat lucru în film e coloana sonoră care are o temă muzicală de nivelul unei producţii TV. Repetarea ei, care provoacă un sentiment de derizoriu în locul empatiei cu eroii, poate fi pusă pe seama lipsei de experienţă a regizorului debutant.
Il y a longtemps que je t'aime / Te iubesc de mult
Regia: Philippe Claudel,
cu: Kristin Scott Thomas, Elsa Zylberstein, Frédéric Pierrot, Serge Hazanavicius, Laurent Grévill.