Il y a longtemps que je t'aime / Te iubesc mult nu e un film foarte bun, dar e o ocazie foarte-foarte bună de a studia alura unuia dintre sfincşii de prim rang ai scenei şi ecranului de azi: Kristin Scott Thomas. Aceasta joacă rolul unei anglo-franţuzoaice între două vîrste, Juliette, care se mută temporar în casa surorii ei (Elsa Zylberstein), a soţului acesteia şi a celor doi copii ai lor, în oraşul Nancy. Regizorul-scenarist Philippe Claudel ne livrează informaţiile esenţiale cu o zgîrcenie studiată - picătură cu picătură: abia prin preajma minutului 15 ni se spune clar că Juliette şi-a petrecut ultimii 15 ani în închisoare; abia pe la minutul 25 reiese că şi-a omorît copilul în vîrstă de 6 ani; şi abia la sfîrşitul filmului ni se dezvăluie motivul crimei. Motivul respectiv e cel mai puţin şocant, cel mai înghiţibil dintre toate motivele imaginabile pentru care o mamă şi-ar putea ucide copilul şi majoritatea spectatorilor vor ghici cu mult înainte de termen cam despre ce-ar putea fi vorba - vor ghici cu mult înainte de termen că regizorul e dispus să speculeze fascinaţia sinistră a unui subiect ca infanticidul fără a fi dispus să-şi neliniştească publicul cu adevărat.
Il y a longtemps que je t'aime e un film convenţional, deşi convenţionalitatea lui franţuzească tot e cu cîteva clase peste convenţionalitatea hollywoodiană. Diferenţa e că nu ne înghesuie: misterul nu e ţinut tot timpul sub presiune, parcursul terapeutic al eroinei nu e marcat insistent - există tot felul de digresiuni şi detururi, în special prin biblioteci şi muzee, prin marea artă. Eroina e o fostă doctoriţă. Sora ei e profesoară de literatură. Atunci cînd o duce pe eroină la nişte prieteni de-ai ei, prietenii vorbesc despre Racine şi Rohmer. Parfumul ăsta de cultură înaltă poate părea o simplă afectare, dar cred că e felul în care Claudel (aflat la debutul său în regie, dar cunoscut în Franţa ca romancier) îşi afirmă - şi încearcă să-şi chestioneze - credinţa în capacitatea artei de a ne explica pe noi nouă înşine. Acest discurs devine un pic cabotin în secvenţa în care sora eroinei îşi varsă nervii pe un student în mijlocul unui curs despre Dostoievski: "Ce ştii tu despre crimă şi criminali? Şi Dostoievski ce ştia? Doar ipoteze, construcţii simpliste care nu sînt nimic pe lîngă viaţă!". Ho, mai uşor! Un film care păstrează un secret sinistru pînă în ultimul minut, după toate regulile melodramei, nu se află într-o poziţie din care să-l poată acuza pe Dostoievski de artificialitate. Şi ipotezele lui puteau fi foarte inconfortabile pentru public, ceea ce nu se poate spune despre explicaţia infanticidului de-aici. Dar, chiar şi aşa cum e - oarecum superficial, oarecum complezent -, discursul aluziv al lui Claudel despre consolările artei nu face nici un rău; măcar e discursul unui om civilizat.
Cu toate astea, filmul nu prea ar merita discutat dacă n-ar avea-o pe Scott Thomas. Cu ea în rol, posibilitatea ca eroina să fie un monstru - posibilitate cu care Claudel se joacă într-un fel destul de găunos, sub-hitchcockian, doar de dragul efectului - are o greutate pe care n-ar fi avut-o cu multe alte actriţe: cu Charlotte Rampling (dar acum 10 ani), cu Tilda Swinton, dar nu cu multe altele. Ca şi Rampling (tot o actriţă anglo-franceză) sau Swinton, Scott Thomas e rezervată într-un fel care ţine vie posibilitatea monstruosului. La masă cu prietenii surorii ei, eroina e bombardată cu întrebări: unde a fost pînă acum? Cum se face că sora ei nu le-a vorbit niciodată de ea? Ea tace şi zîmbeşte, tace şi zîmbeşte, pînă cînd, pe cel mai sec ton posibil şi tot cu zîmbetul pe buze, le trînteşte adevărul. Urmează un moment de stupoare, după care ei încep din nou să rîdă. Ea continuă să zîmbească pentru cîteva clipe, după care se scuză de la masă. Ce e în spatele acestei demonstraţii de sînge rece? Un preaplin de suferinţă sau un prea mare gol? Scott Thomas o dă - şi o menţine - exact la mijloc. Şi ce e de făcut cu elementul de umor maliţios (un fel de "na-vă adevărul, să vă văd ce faceţi cu el") care-i însoţeşte decizia de a arunca bomba? E semn că e complet lipsită de afect sau, dimpotrivă, e semn că afectul îi revine? Cum poate avea umor în situaţia ei? Pe de altă parte, cum altfel ar putea să revină la viaţă?
Chiar dacă, în general, sforile lui se cam văd, Claudel are suficientă fineţe (secretul eroinei o fi el cultivat şi rezolvat destul de artificial, dar, după cum spuneam, măcar nu se apasă prea tare pe el, după cum nici traseul pe care ea revine la viaţă nu e excesiv marcat, deşi unele borne - de exemplu, sinuciderea poliţistului căruia îi dă raportul - sînt un pic prea "puse") - suficientă fineţe ca să-i asigure actriţei firul subţire de care are nevoie pentru echilibristica ei de înaltă clasă.