Această poveste cu uşi ce scîrţîie, piane ce cîntă singure şi paşi ce răpăie în odăi care ar trebui să fie goale, cu servitori siniştri, care zîmbesc de parcă ar şti, şi copii palizi, care ştiu că nu-i nimic de zîmbit, cu mormane de frunze moarte care ascund pietre de mormînt şi draperii grele care ascund lumina (orice aţi face, să nu le daţi jos: lumina e mai rea decît întunericul) - această poveste cu stafii e suficient de elegantă, de intensă, de senzuală, ca să merite comparaţia cu nuvela lui Henry James, O coardă prea întinsă / The Turn of the Screw (1898). De altfel, filmul lui Alejandro Amenabar cere la tot pasul să fie comparat cu The Innocents (1961), versiunea cinematografică a capodoperei lui James (Jack Clayton a fost regizorul, iar unul dintre scenarişti a fost Truman Capote) şi cel mai bun film cu fantome din cîte cunosc. (Dacă dumneavoastră cunoaşteţi unul mai bun, trimiteţi-l să mă bîntuie şi, după ce mor de frică, mai vorbim).
Ca şi Inocenţii, The Others este un film de o mare frumuseţe: ceaţa sa e frumoasă, lumina sa (atîta cîtă e) e frumoasă, frunzele sale moarte sînt frumoase. Cît despre fantoma principală, nu vă voi spune decît că însuşi Baudelaire ("Din cînd în cînd luceşte, creşte, - apare / O stafie cu trupul minunat, / Cu dulce, - orientală legănare") şi-ar fi dat la schimb stafia-proprietate personală pe cea din filmul acesta. Frumuseţea este complet străină de majoritatea filmelor de groază, dar, atunci cînd ea există, e un condiment extraordinar pentru teroare: transformă frisonul cel mai banal (uşa ce se închide singură, baba-cloanţa în rochie de mireasă) într-un cutremur.
Inocenţii o avea pe minunata Deborah Kerr în rolul guvernantei terorizate, palpitînd de isterie reţinută sub rochia neagră, severă, aparent de nezdruncinat, luptînd ca să păstreze ordinea măcar în propria coafură, în timp ce copiii bîntuiţi îi scapă de sub control. The Others o are pe minunata Nicole Kidman în rolul mamei terorizate. Kidman e făcută să semene cu Grace Kelly - un vis îndepărtat (anii '40-'50) despre o prinţesă - ai senzaţia că mîna ta va îngheţa dacă încerci să o atingi. Dar are şi ambiguitatea lui Deborah Kerr - tremurul unei minţi care se află de atîta timp sub asediu, încît te întrebi dacă nu cumva a cedat demult, a înnebunit complet şi a inventat fantomele, ca să aibă în continuare cu cine să se lupte. Kidman dă filmului o inimă şi filmul are mare nevoie de ea, pentru că altfel, în pofida rafinamentului său, ar rămîne un produs de gen. Unul dintre motivele pentru care nu e atît de bun ca O coardă prea întinsă şi ecranizarea sa este faptul că Henry James a ştiut să respecte simplitatea basmului ("un basm, pur şi simplu", a scris el în introducere), în timp ce Amenabar se complică, introducînd două găşti diferite de fantome (dacă n-ar avea aşa o casă mare la dispoziţie, imaginaţi-vă ce înghesuială ar fi dimineaţa la baie) şi o lovitură de teatru care pe moment este uluitoare, dar căreia nu îi fac bine prea multe "de ce?"-uri ulterioare. Un alt motiv este acela că James nu ne lăsa nici o clipă să ne îndoim că fantomele sale sînt Rele, că intenţiile lor la adresa acelor copii sînt de un negru atît de dens încît imaginaţia omenească, încercînd să le pătrundă, sfîrşeşte prin a se zgribuli în faţa lor; în timp ce Amenabar, după ce pregăteşte magistral scena pentru ca Răul să-şi facă intrarea, preferă să cheme Binele. Şi acesta, chiar scris cu majusculă, păleşte apoi în memoria spectatorului.