Cea mai fericită fată din lume - debutul în lungmetraj al lui Radu Jude - este o "felie de viaţă" dată la-ntors. Şi la-ntors. Şi la-ntors... Nu se întîmplă lucruri grave în film: o adolescentă din provincie, Delia (Andreea Boşneag, incredibil de naturală la primul ei rol!), vine la Bucureşti să filmeze un spot pentru o marcă de sucuri. (Fata tocmai a cîştigat o maşină trimiţînd etichete de pe sticlele respectivului suc.) O însoţesc tata & mama - un balast băgăreţ ca două valize grele pe capota maşinii, care-ţi cad în cap la fiecare frînă.
Odată ajunşi în Capitală, cei trei sînt luaţi în primire de echipa semi-profesionistă care face reclama: un regizor stresat (Şerban Pavlu), un operator stresat (Andi Vasluianu) şi tot restul stresaţilor - care include şi băgătorii de seamă din partea firmei. Toată lumea, de fapt, se bagă în ceva: în seamă, în vorbă, în "combinaţii" (părinţii Deliei ar vrea să le cedeze lor maşina cîştigată, că doar au făcut sacrificii)... Iar la sfîrşit, cînd soarele se bagă - şi el - să se culce, regizorul îşi bagă picioarele: după ce a filmat enşpe variante pentru un spot de circa 15 secunde (tot filmul este making-of-ul acelui spot), ultima priză e şi cea mai proastă. Viaţa de mercenar nu e complexă, n-are multe "aspecte" şi nici satisfacţii profesionale.
Jude, care şi-a făcut mîna regizînd cîteva scurtmetraje foarte bune (Lampa cu căciulă, Alexandra), a colaborat aici cu scenarista Augustina Stanciu (totodată scenografă şi autoare a costumelor). Lucrurile cele mai bune din film sînt dialogurile şi interpretările: felia de viaţă e bine "unsă", sună credibil, iar personajele - unele, chiar prea pitoreşti: vezi numitul "Bombardel" - nu dau senzaţia de-a fi fost puse cu furca în cadru: sînt "de-acolo". Problema filmului este că, dincolo de aceste mici tuşe de cine-realitate şi de playback-ul tematic la şlagărul Banii n-aduc fericirea, nu bate prea departe. E un fel de Reconstituirea lui Pintilie fără altă miză decît etichetele pentru maşină.