O lume murdară - Along Came Polly

Învăţat de mic să se teamă de orice, Reuben (Ben Stiller) lucrează acum la o firmă de asigurări; evaluează riscuri. E genul de nevrotic care, înainte de a da noroc, se gîndeşte cu îngrijorare că numai unul din cinci bărbaţi se spală pe mîini după ce a folosit toaleta. Din păcate pentru Reuben, şeful lui (Alec Baldwin) se numără printre ceilalţi patru, dar asta e o problemă minoră. O problemă mai mare, după cum descoperă Reuben în luna lui de miere, este că, din nu-ştiu-cîte tinere soţii, cel puţin una ar accepta cu entuziasm invitaţia unui nudist francez la o mică scufundare în doi. Nenorocirea se consumă în primul sfert de oră al filmului. Reuben se întoarce, cu vigilenţă sporită, la evaluarea de riscuri. Şi atunci riscometrul lui (sau cum s-o fi numind) sare în tavan, căci apare Polly (Jennifer Aniston). Polly frecventează cluburi de salsa şi nici măcar nu-i trece prin cap că numai unul din cinci parteneri de dans se spală pe mîini după ce etc., etc. Polly mănîncă de pe jos. Chiar mai rău, Polly mănîncă în restaurante exotice. Într-o seară, Reuben o însoţeşte într-un astfel de loc; aşa-l îndeamnă inima. Organele sale mai puţin nobile sînt de altă părere, pe care de-a lungul serii şi-o exprimă tot mai clar: judecînd după ce se aude, burta lui Reuben e Jurassic Park. Ne pregătim pentru o secvenţă tare şi, într-adevăr, iată-l pe Reuben conducînd-o acasă pe Polly şi cerîndu-i permisiunea de a folosi toaleta. Vă invit să descoperiţi ce se întîmplă acolo. În caz că aţi uitat: comedia romantică americană a suferit nişte mici transformări de la Audrey Hepburn încoace.

"Un film care confundă dragostea cu diareea", se strîmba un critic american - unul dintre puţinii care n-au abandonat lupta cu scatologia potopitoare. Observaţia lui nu e complet greşită. Greşit e tonul, care semnalează că discuţia s-a încheiat. Însă discuţia abia începe. În Surpriză: vine Polly! chiar despre asta e vorba - despre o inimă încurcată printre intestine, despre o iubire care curăţă toxinele unei educaţii aseptice dintr-un organism aflat în relaţii proaste cu lumea. E un subiect legitim, ba chiar frumos. Există mulţi oameni serioşi care au preferat să se îndepărteze de un tip de divertisment a cărui busolă caută, de atîţia ani şi cu atîta insistenţă, direcţia toaletei. Şi există critici care or fi obosit de cînd înoată în valurile de substanţe scîrboase care curg în voie pe ecran. Dar atunci cînd cineaştii ştiu să facă valurile, ştiu să navigheze pe ele, a te lăsa în voia lor poate fi amuzant şi eliberator. Ultimul film în care l-am văzut pe Ben Stiller înainte de Polly, o comedie numită Duplex, încearcă la un moment dat un gag de felul ăsta - Stiller varsă peste Drew Barrymore sau Barrymore varsă peste Stiller, nu mai ţin minte - şi rezultatul e deprimant; problema nu este că gagul e prea scîrbos, ci că e prost calibrat şi aruncat la nimereală pe piaţă, în ideea că oricum se va găsi un client.

Problema cu Polly este că nu e suficient de scîrbos. Nu are destulă perversitate ca să cerceteze toate felurile în care un trup poate trăda un astfel de posesor, trecînd în tabăra cealaltă - a lumii murdare şi periculoase de care el se ferise atîta. Şi mai e o problemă: aşa cum mulţi spectatori au ieşit de la comedia romantică Notting Hill discutînd nu despre Hugh Grant şi Julia Roberts, ci despre colegul de apartament al lui Hugh, personaj surprins în întreaga sa complexitate prin sintagma "galezul onanist" - tot aşa s-ar putea ca, în timp ce Polly atinge punctul culminant, în timp ce Stiller aleargă după Aniston ca să-i demonstreze că o iubeşte, gîndul să vă zboare de la demonstraţia lui (impresionantă: omul a ajuns să mănînce de pe jos) la adevărata atracţie: cel mai bun prieten al eroului, interpretat de Philip Seymour Hoffman. Ce-i drept, tipul e o figură şi Hoffman e un actor minunat. Numai el putea să pună atîta experienţă de viaţă în observaţia: "Olimpicii la mate nu se tatuează." Numai el putea să tărăgăneze pînă la sublim această invitaţie la vernisajul unui artist olandez: "Arta lui e de căcat, dar vinde o iarbă aşa bună..." Şi totuşi, cum e aia să te duci la o comedie romantică şi să te ataşezi cel mai tare de prietenul burlac (şi eventual onanist) al eroului? Ce spune asta despre comedii? Ce spune asta despre noi?