Exploatare - Cea mai fericită fată din lume

Cu Cea mai fericită fată din lume aveţi ocazia să revedeţi scene din copilăria şi adolescenţa voastră şi să vă împrospătaţi memoria în ceea ce priveşte posibilităţile de a şantaja sentimental un copil - lucruri care pot prinde bine, mai ales dacă v-aţi asumat ori vă pregătiţi să vă angajaţi în meseria de părinte.

Dacă treceţi azi porţile unui liceu o veţi înţelege pe Delia Frăţilă, fata care cîştigă un Logan Break pentru că trimite etichete la un concurs organizat de firma producătoare a băuturilor răcoritoare Bibo. Delia vrea să aibă măcar un an maşina, să o conducă puţin, să meargă cu ea la şcoală, să defileze puţin prin oraşul ei la volanul maşinii, e un mod de a căpăta poziţie şi prestanţă în faţa celor de-o seamă cu ea. Rezultatele la învăţătură te pot transforma într-un freak al clasei, e nevoie de accesorii materiale pentru a fi un cool. Pentru Delia, chiar dacă e vorba de o maşină mai apropiată de necesităţile unei familii sau de scopuri utilitare (şi nu un accesoriu tineresc), rămîne o şansă de afirmare. Doar că şi părinţii săi, la fel, simt că maşina asta e singura lor şansă de a ieşi din rahat.

Ei vor să o vîndă, domnul Frăţilă a şi găsit un cumpărător, tot ceea ce trebuie să facă e să o convingă pe fată că vînzarea maşinii e o afacere bună şi că în viitor va profita din plin de pe urma acelei afaceri. Domul şi doamna Frăţilă vor să construiască o pensiune acasă, în Geoagiu-Băi, o staţiune balneoclimaterică din judeţul Hunedoara. Însă nici ei nu se înţeleg, relaţia lor e un compromis. Ratarea părinţilor răzbate prin toţi porii fiinţei lor şi se îndreaptă sub formă de săgeţi către creştetul Deliei.

Mi-a plăcut lungmetrajul lui Radu Jude şi mă bucur că pot spune ideea filmului fără să vă stric vizionarea. Pentru că Cea mai fericită fată din lume e un film de stare, importantă e osmoza care se naşte între minţile şi trupurile membrilor familiei Frăţilă şi între familia Frăţilă şi cei care le vor înmîna premiul; esenţiale sînt reacţiile lor, nu evenimentul care le produce. Secvenţele filmului nu sînt surprinzătoare prin noutate, sau, altfel spus, puteam intui replica următoare, realizam că personajele nu se vor opri pînă nu vor atinge fundul sacului (sau descompunerea morală definitivă) şi, cu toate că aceste lucruri pot fi ghicite, filmul m-a ţintuit în scaun. Şi în ciuda gravităţii celor prezentate, derularea filmului nu mi-a şters zîmbetul de pe buze, un zîmbet destul de complice, cauzat de senzaţia de văzut şi trăit pe propria piele lăsate în urmă de lungmetrajul de debut al lui Jude.

Puterea filmului nu stă, însă, în posibilitatea fiecărui spectator de a se regăsi în derularea poveştii. Stă în faptul că Radu Jude ştie să dea voie poveştii să curgă liber, ştie să îşi respecte personajele şi să nu le încarce gratuit cu defecte sau calităţi, pentru a sublinia o idee sau pentru a obţine o morală. Lucrul cu camera de filmat aminteşte de experienţa Lăzărescu, unde, ca spectator, erai martor al unor întîmplări; nimic mai mult, doar întîmplări care ocupă un spaţiu şi un timp care nu ar fi fost accesibile fără existenţa unui aparat de filmat care să le circumscrie în realitatea lor. Dincolo de acea realitate nu e un sens vizat şi, astfel, într-un fel, dincoace de ecran chiar privitorul e abandonat. E abandonat acelei lumi prezentate, o lume care trebuie interogată şi o lume în raport cu care spectatorul însuşi trebuie să se poziţioneze. Această stare o obţine şi Radu Jude.

Am remarcat din nou abordarea directă, fără menajamente, a unei situaţii de criză. Ca şi în Alexandra, dar pe o altă temă, Radu Jude taie în carne vie. Acolo era divorţul şi lupta pentru superioritate în faţa copilului, aci în prim-plan e exploatarea omului de către om şi, în plan secund, căutarea unei poziţii sociale. Aici demersul său e mai sigur şi mai aşezat, lungmetrajul fiind un teren fertil pentru astfel de investigaţii (spre deosebire de scurtmetraj, unde anumite etape ale unui subiect complex ard în afara ecranului).

Prin Cea mai fericită fată din lume răzbat diverse feţe ale exploatării. Delia trebuie să filmeze un clip de promovare a campaniei care i-a adus maşina, însă la final e mai repede o victimă a producătorilor de Bibo decît o cîştigătoare. Părinţii se îndreaptă asupra ei urmărind un interes propriu, apelînd la şantaje sentimentale şi ameninţări. Iar încordarea dintre părinţi apare ca urmare a erodării umane reciproce şi ca urmare a ciocnirii soţilor cu neajunsurile sociale.

Filmul stă bine pe picioare datorită interpretărilor generoase. Andreea Boşneag, în special, în rolul Deliei Frăţilă, o fată care luptă pentru propria supravieţuire. Nici Vasile Muraru nu e mai prejos în rolul tatălui obtuz, aci fiind surpriza, fiindcă e un actor pe care-l credeam pierdut prin televiziune, sau, şi mai rău, rumegat de proiecte ratate copios, precum Şi totul era nimic.

Bibo, sucul din film, e un produs care există pe piaţă. Aşa că nu am înţeles prea bine miza celor care îl confecţionează: datorită modului în care e tratată Delia la filmările clipului pentru concursul din poveste nu poate fi vorba decît de un product misplacement. Sau poate că or şti ei mai multe despre efectul psihologic în răspăr. Sau or încerca vreo nouă formulă de manipulare a consumatorului de răcoritoare.