Pe 14-15 mai 2009, Filarmonica "George Enescu" l-a avut ca invitat pe violonistul rus Sergey Malov, care a prezentat Concertul în re major op. 61 de Ludwig van Beethoven. Dirijorul Cristian Mandeal a mai inclus în program Simfonia clasică de Serghei Prokofiev şi "Poloneza" din Evgheni Oneghin şi Capriciul italian de Piotr Ilici Ceaikovski.
Nu trebuie să fii pe YouTube ca să demonstrezi că ai valoare. Deşi invitat deja pe scene importante din Europa - Mozarteum din Salzburg, Théâtre des Champs-Élysées din Paris, Musikverein din Viena -, pentru Malov încă nu s-a găsit nici un admirator care să-i încarce un clip pe Internet sau să pirateze vreo înregistrare. Vine dintr-o familie de muzicieni din Sankt Petersburg, studiază la Berlin şi are drept hobby viola, pe care o stăpîneşte la fel de bine, intrînd astfel curajos în clubul lui Pinchas Zuckerman şi Maxim Vengerov. După un foarte lung Beethoven, viola - altfel, mai greoaie şi sobră - a înlocuit neaşteptat şi jucăuş vioara într-un bis cu "Preludiul" din Suita nr. 3 pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach, moment în care membrii partidelor de corzi grave din orchestră au zîmbit şi şi-au aplecat capetele a curiozitate. Pe ceilalţi solistul îi cucerise deja mai devreme, cu o lejeritate şi o naturaleţe dezarmante.
Cristian Mandeal l-a urmărit satisfăcut şi a oferit un acompaniament precis şi generos, în care tînărul Sergey s-a simţit în largul său. De partea cealaltă, publicul a izbucnit în aplauze pe ultima trăsătură de arcuş, şi nu pentru că s-ar fi grăbit în pauză. Rar se poate urmări un concert în România în care timp de 45 de minute să nu se tuşească şi să nu se trîntească uşi. De data asta, sala arhiplină a Ateneului a reacţionat ca la un recital de cameră, unde lipsa fortissimilor te împiedică să te faci nevăzut. Ce-i drept, dincolo de tonalitatea de casă re major, Concertul pentru vioară de Beethoven iese din tipare, lucru care l-a şi costat pe compozitor o sublimă ignorare din partea contemporanilor. După premiera din 1806 de la Viena, op. 61 a trebuit să aştepte încă aproape 30 de ani, pînă cînd Henri Vieuxtemps l-a găsit drept un bun pretext pentru a-şi afişa abilităţile de copil-minune. Acum ne pare neverosimil un asemenea eşec, dar să nu-i subestimăm pe vienezi.
Malov nu e un showman
Întotdeauna concertele pentru vioară cu cel mai mare succes la public au fost cele în care solistul se etalează, iar orchestra se conformează: Mendelssohn, Ceaikovski, Bruch, Paganini. Frustrarea lui Joseph Joachim la vederea partiturii stufoase a lui Brahms nu e o raritate, mulţi interpreţi avînd dificultăţi în a-şi acomoda aşteptările şi orgoliul cu ştime nerecunoscătoare. Beethoven a avut neşansa de a fi fost primul cu ideea compunerii unui concert-simfonie, în care toată lumea are de lucru, orchestra pe scenă, cu dirijorul şi publicul - în sală, cu munca de detectiv de idei muzicale. Neşansa lui, norocul nostru - dacă modelul ar fi rămas doar Paganini, ideile ar fi fost măsurate după ratingul show-ului, or televiziunea ne mulţumeşte suficient în privinţa asta.
Slavă Domnului, Malov nu e un showman. Sunetul ceva mai discret se instalează treptat şi convinge pe termen lung, cu articulaţii detaliate şi cu o interpretare generală în acelaşi timp elaborată şi spontană. În partea a treia, de exemplu, nu a cîntat tema rondoului de două ori la fel. Respingerea de către compozitor a virtuozităţii facile i se potriveşte ca o mănuşă, dar nu fiindcă nu i-ar fi făcut faţă, ci din pornirea către găsirea sensului muzical al fiecărei note. Bisul la violă, de altfel, nu a fost decît ultima surpriză dintr-un şir alcătuit din cadenţele concertului, locul în care e în mod tradiţional rost de spectacol. Cum Beethoven nu a scris decît invitaţia unei fermate, interpreţii legendari ai viorii s-au grăbit să-şi demonstreze calităţile de creatori şi au compus cadenţe devenite părţi integrante ale partiturii. Majoritatea preferă varianta lui Fritz Kreisler (Yehudi Menuhin, David Oistrah, Itzhak Perlman) sau pe cea clasică a lui Joseph Joachim (Leonid Kogan). Gidon Kremer face din nou excepţie şi cîntă versiunea lui Alfred Schnittke, cu accente contemporane care i-au scandalizat pe mulţi. (La fel se întîmplă însă şi în cazul Concertului de Brahms, unde Kremer alege cadenţa mai puţin cunoscută compusă de George Enescu.)
Mai nou, vedetele Joshua Bell şi Maxim Vengerov au redescoperit plăcerea strămoşilor, producînd cadenţe proprii interesante. Malov, în schimb, e original de două ori: o dată prin alegerea făcută şi a doua oară faţă de Beethoven. Văzînd că nu are succes, titanul de la Bonn s-a aşezat la pian şi a transcris toată partitura pentru pian, livrînd în plus şi cadenţe pentru toate părţile. Înaintea sa, Bach făcuse aranjamente extinse pentru clavecin ale sonatelor şi ale partitelor pentru vioară solo, dezamăgit că nu găsise nici un instrumentist interesat - sau capabil? - să-i cînte muzica.
În special cadenţa primei părţi iese în evidenţă prin realizarea unui dialog între solist şi timpan, instrument cu care începe în mod neobişnuit concertul. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, violonistul Wolfgang Schneiderhan a transcris înapoi pentru instrumentul de origine aceste cadenţe şi iată-l pe Sergey Malov cîntînd de două ori Beethoven! E lesne de imaginat că o muzică gîndită pentru zece degete nu se împacă oricum cu o tehnică limitată la patru, iar Malov a reuşit să răstoarne orice aşteptări: forţă dinamică, virtuozitate impecabilă, muzicalitate la fel de expresivă. Pe lîngă aceste trăsături, face parte dintr-o generaţie pentru care configurarea sunetului nu mai este concepută în absolut, ci adaptată compoziţiei date şi nevoii apropierii de trăsăturile sale istorice.
Faptul că a studiat cu Helmut şi Thomas Zehetmair la Salzburg se simte: cei doi partizani ai cîntatului "în context" i-au transmis preocuparea pentru punerea în prim-plan a muzicii, şi nu a propriei personalităţi, luarea în calcul a tuturor parametrilor stilistici şi concreţi ai desfăşurării (timp, spaţiu, formă, interpretare) - principii regăsite în tehnica uşoară de arcuş, vibratoul reţinut şi grija pentru frazarea morfologică. Acest lucru s-a demonstrat şi la bis, unde Bach a sunat baroc, elocvent şi deloc romanţat, cum se întîmplă adesea.
Pe cît de zvelt şi de relaxat, pe atît de versatil, Sergey Malov s-a încălzit pentru concertele Filarmonicii "George Enescu" cu o zi înainte, miercuri, pe 13 mai 2009, într-un eveniment extraordinar la Ateneu, unde a interpretat Concertul pentru vioară de Mendelssohn. La fel de încălziţi şi de entuziaşti îl vom aştepta şi noi în stagiunile următoare.