Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În hală - Faust la FITS 2009


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Voiam de ceva vreme să văd Faust de Silviu Purcărete, dar am putut?

N-am putut până în această sâmbătă de sfârşit de mai (30 mai 2009), când în fine scăpasem de ploaia sibiană. După un spectacol pe buza unei piscine, într-o parcare, şi un altul pe ruta Sibiu-Răşinari, într-un tramvai, al treilea spaţiu teatral mi s-a părut de-a dreptul convenţional, aproape conformist. Să fii aşezat pe un scaun dotat cu o pernuţă? Să nu te zgâlţâie nimic exterior? De sus, să nu vină rafale de vânt şi de stropi, ci o căldură binefăcătoare?

Ai zice că, pentru a asista la încheierea contractului dintre Faust şi Mefisto (parte a unui pariu transcendent, între Dumnezeu şi Diavol), ai nevoie de un maximum de confort fizic. Trebuie să stai cât mai comod posibil atunci când urmăreşti schimonoselile drăceşti şi convulsiile faustice. Întreaga parte întâi, în care demonul se insinuează în odaia de studiu a savantului şi apoi în conştiinţa lui, solicită o atenţie concentrată din partea publicului. Nu există cadru şi timp pentru interferenţe contextuale, pentru toate acele fărâme de realitate care, în Metamorfoze şi mai ales în Un tramvai numit Popescu, intersectează creator spectacolul de teatru. Prima treime din Faust are nu numai o intensitate cu totul specială, dar şi o "puritate" dramatică.

Esenţa de teatru e obţinută prin câte-un trompe l'oeil scenografic (dulapul în care intră un câine negru, pentru ca apoi să iasă Mefisto, trapa prin care acelaşi Mefisto, undeva în fundul camerei, pare că se scurge, se volatilizează în podea), dar mai ales prin jocul partenerilor de contract. Ilie Gheorghe în Faust e mai mult decât convingător şi va trece prin toate registrele cu o uşurinţă de mare actor. Însă Ofelia Popii, în Mefisto, este absolut uluitoare, aducând transformismul demonic la o varietate incredibilă de expresie plastică. E un soi de funcţionar îmbătrânit în rele, adus de spate, ros de grijile sufletului nostru, dar şi o panteră în salt şi-n asalt, traversând scena într-o unitate de timp comprimat. E bătrân şi tânăr, bărbat şi femeie, diavol umanizat, ca să ne câştige încrederea, şi om căzut, bolnav, singur pe lume, ca să ne provoace mila.

Atât de persuasiv este şi rămâne Mefisto, prin gestică şi mimică, argumentaţie sofistică şi interpretare actoricească, încât pariul regizorului pare să fi fost acesta: să introducă publicul, fiecare spectator în parte, în fluxul de presiune demonică şi în tensiunea unei alegeri fundamentale. Ce alegem, ce aleg, ce alegi: o entitate abstractă, imaterială, aburoasă ca sufletul, ori plăcerile senzoriale, voluptăţile de acum şi de aici, tinereţea şi bucuriile cărnii?

Silviu Purcărete îndepărtează, cu atenţie, orice posibilă nuanţă de eticism din aceste scene memorabile. Nu interesează moralizările profesorale, lecţiile de cenzură şi bună cuviinţă, sfaturile bune ale vreunui înger păzitor. Individul este singur, absolut singur în faţa diavolului, incitat şi excitat de promisiuni concrete, asaltat interior de propriile impulsuri, pofte animalice şi lăcomii achizitive. La finele părţii întâi, contractul este semnat de ambele părţi şi pus bine într-o geantă diplomat. Dar tu ("- Hypocrite lecteur, - mon semblable, - mon frère!"), ştiu că în vecii vecilor nu l-ai fi semnat...

Odaia lui Faust se descleiază şi intrăm, odată cu omul care şi-a pierdut sufletul şi diavolul care i l-a câştigat, în abisul Nopţii Walpurgiei, Walpurgisnacht. Fiecare spectator îşi caută un unghi cât mai bun pentru o vedere cât mai panoramică. Personaje anonimizate sub capete de porci ne îndrumă cu o suspectă solicitudine în sala uriaşă, în care Faust (boit cu roşu pe faţă şi deodată tânăr la modul deşucheat), Mefisto (cu o eleganţă stranie, ieftină şi pompoasă în acelaşi timp), vrăjitoare despuiate şi "elevi" în ale demonismului mişcându-se mecanic în bănci, creaturi zburând pe sus şi apropiindu-se de creştetul nostru în care clocesc trecute, prezente şi viitoare combinaţii profitabile - toată această mişunare infernală de făpturi stranii se descompune vizual pe o scenă care, practic, explodează.

Muzica wagnerian-psihedelică (Vasile Şirli) şi scenografia... diabolică (Helmut Stürmer), costumele (Lia Manţoc) şi proiecţiile video (Andu Dumitrescu) construiesc o mega-scenă a triumfului asupra omului. Pierzându-şi sufletul, Faust a pierdut tot. Deodată, profilul lui interior (îndelung scanat şi explorat în partea întâi) se pierde în colcăiala generală. Protagonistul se agită sub ochii noştri, se scălâmbăie şi se împerechează, dar nu îl mai vedem conturat distinct. Nu-l mai simţim şi nu-l mai înţelegem. Proteismul şi magnetismul mefistofelic se impun încă o dată, prin prestaţia din nou excepţională a Ofeliei Popii. Actriţa interpretează acum o târfă de lux şi un mare păianjen roşu, cu mişcări fascinatorii ca ale creaturii din Alien. E lascivă şi în acelaşi timp terifiantă, promiţătoare în glas şi guturală. A câştigat, indiscutabil, partida. Când îi vedem victimele omeneşti (jalnicul Faust, biata Margareta), nu numai că nu simţim nici un strop de milă, dar chiar ne vine să râdem. În această stare de spirit ne întoarcem la locurile noastre, printre porcuşorii amabili şi fetele cu feţele vopsite.

Partea a treia şi ultima pare mai "domolită", dar nu e nici pe departe aşa. Moartea lui Faust lasă în urmă un Mefisto reflexiv şi îngrijorat, căzut la gânduri negre. La melancolia şi deci mica slăbiciune a învingătorului, se adaugă efectul şi mai destabilizator al unui cor de îngeri ce cântă dumnezeieşte. Nemaiavând deocamdată cu cine să se lupte, pentru al cui suflet să intre în acţiune, Mefisto este cu garda jos. "Dezactivat", simte el însuşi impulsuri de afectivitate incontrolabilă, note ale unei melodii sufleteşti nebănuite, efluvii de slăbiciune omenească. Finalul îl arată în plin proces de dezagregare, în ruina accelerată a unui sistem perfect, în care s-a strecurat virusul dragostei.

Tragedia lui Faust? O cunoaştem de mult şi o regăsim cotidian. Dar, în ce mă priveşte, trebuia să ajung la Sibiu, la extraordinarul spectacol al lui Purcărete, pentru a asista la jocul Ofeliei Popii şi la drama lui Mefisto al ei.

P.S.: Mulţumiri Simonei Chiţan, Alinei Mazilu şi lui Constantin Chiriac din partea unui critic literar care, datorită FITS 2009, s-a reîndrăgostit de teatru.

Notă: prima fotografie îi aparţine Mihaelei Marin, următoarele două lui Scott Eastman, următoarele două lui Stefan Jammer. Ultima fotografie aparţine Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu.

Descarcă programul FITS 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Daniel Cristea-Enache


Alte articole

 E la nave va: corabia piraţilor în portul de pe malul Cibinului - FITS 2009, Mirella Nedelcu-Patureau
 Primăvara, la Sibiu - FITS 2009, Alice Georgescu
 Societatea spectacolului şi sfîrşitul ei autentic - FITS 2009, Constantin Vică
 Cronica unei jumătăţi de Festival: rafale şi stropi de teatru la Sibiu - FITS 2009, Andreea Dumitru
 Cronici de 5 rânduri - Studiu asupra Medeei la FITS 2009, Oana Cristea Grigorescu
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer