Primăvara, la Sibiu - FITS 2009

În viaţa teatrală românească - şi, încet-încet, în cultura teatrală românească (noţiuni adeseori disjuncte, din păcate) -, ideea de festival a început să capete nu doar contur, ci şi consistenţă. Se dovedeşte, astfel, din nou, valabilitatea adagiului "Nevoia te învaţă": cînd nu a mai avut bani pentru turnee, cînd a constatat că "ordonatorul de credite", oricare ar fi el, e mai sensibil, adică mai darnic, la "eveniment" decît la producţia curentă, cînd, în fine, a descoperit că oricît de proastă i-ar fi stagiunea, festivalul îi salvează imaginea "managerială" în ochii ziariştilor şi chiar ai criticilor, tot directorul de teatru cu un minimum de inventivitate s-a pus pe (re)făcut defilări de spectacole. Mai bune sau/şi mai proaste. Iar cînd a observat că, îndesindu-se acestea (defilările, nu spectacolele) peste măsură, comentatorii devin mai pretenţioşi, mai greu de mulţumit şi, cum-necum, mai pricepuţi (lăudătorii fără rezerve de la începuturi s-au rărit pînă spre dispariţie, în ziua de azi), acelaşi director inventiv - personaj generic, sper că se înţelege asta - s-a pus pe învăţat, pe studiat ogrăzile vecine, mai bine utilate, pe căutat colaboratori experimentaţi ş.a.m.d., izbutind să transforme destul de monotonele şi oarecum informele parade iniţiale în mici (sau mari) întîmplări teatrale cu fizionomie caracteristică, ofertă variată, punct culminant şi deznodămînt. Cu alte cuvinte, într-un fel de scenariu sui generis, avînd desfăşurare autonomă (pînă la un punct, şi automată), personaje principale şi secundare (toate, la fel de necesare) şi, în general, o viaţă independentă de aceea a teatrului-gazdă (pe care îl parazitează, totuşi, cu blîndeţe). Ceea ce, una peste alta, e bine.

E bine chiar şi privind lucrurile dintr-un unghi mai puţin obişnuit. De exemplu, din unghiul aceluia care, neputînd, din diverse motive, să urmărească pas cu pas desfăşurarea festivalului, îşi poate da seama de calitatea de ansamblu a reuniunii fie şi după numai cîteva reprezentaţii văzute. Ori chiar după una singură, cum mi s-a întîmplat mie anul acesta cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Cum zonele de interes major se situau, pentru mine, în perioade discontinue, îmi făcusem "judiţioasa" socoteală, vorba lui Caragiale, că mă voi plimba între Bucureşti şi Sibiu în funcţie de acestea - şi fără probleme. Probleme, din nefericire, au existat însă - cele majore, în orarele şi "prestaţiile" SNCFR, dar asta e altă poveste -, aşa încît, pînă la urmă, a trebuit să mă mulţumesc cu un singur spectacol. Dar ce spectacol!

Despre Eimuntas Nekrosius, regizor lituanian de renume internaţional, auzisem şi citisem de multă vreme, încă dinainte de 1989, dar ocazia de a-i vedea munca ("opera" s-ar potrivi mai bine) mi s-a ivit abia în 2008, la excepţionalul Festival Shakespeare, organizat de Emil Boroghină. Trei spectacole - Macbeth, Hamlet şi Othello -, subtil asemănătoare şi totuşi diferite mi-au revelat atunci un artist deopotrivă lucid şi sensibil, cu "viziune" copleşitoare şi mijloace sofisticate, apelînd nu atît la înţelegerea raţională, cît la empatie: senzorială, senzuală, sentimentală, spirituală. Credeam că ştiu totul despre Nekrosius. Acum, la Sibiu, Livada de vişini de Cehov mi-a arătat alt chip al regizorului - un chip purtînd, anume, masca lui Cehov: crud şi melancolic, ironic şi trist. Timp de peste patru ore, cît a durat spectacolul (patru ore şi patruzeci de minute, mai exact!), pe scenă s-a născut şi a pierit o lume, o lume a cărei existenţă, aproape neîntrerupt ritmată de muzică, te făcea, succesiv şi uneori concomitent, să plîngi şi să rîzi, dar mai ales să simţi înţelegînd şi să înţelegi simţind şi oamenii, şi viaţa, şi moartea, şi dragostea, şi ce înseamnă niciodată. Un spectacol din rasa extrem de rară a acelora care te împacă şi cu alţii, şi cu tine, şi, mai ales, cu teatrul.

Cu acest unic spectacol, festivalul de la Sibiu a devenit, pentru mine, un moment crucial al stagiunii, iar Constantin Chiriac, directorul şi selecţionerul festivalului, un erou (în sensul literar-teatral al cuvîntului, fireşte) nu doar pozitiv, ci şi exemplar. Pînă şi faptul (despre care am pomenit în articolul trecut) că frigul şi ploaia m-au împiedicat să asist la o reprezentaţie pentru care venisem special (Metamorfozele, după Ovidiu, în regia lui Silviu Purcărete) nu a mai însemnat, în context, decît un ghinion minor. Pentru că, deşi rareori, cu o floare se poate face primăvară.