Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cronica unei jumătăţi de Festival: rafale şi stropi de teatru la Sibiu - FITS 2009


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri, 29 mai 2009. Probabil că numai la FITS (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) îi mai poţi vedea în aceeaşi sală de spectacol pe Andriy Zholdak şi pe Yuriy Kordonskiy, alături de George Banu, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu şi Niky Wolcz. Aşteptăm să înceapă Livada de vişini creată cu actori ruşi de lituanianul Eimuntas Nekrosius. După ce, cu o seară în urmă, rafalele de ploaie au reuşit să-i alunge chiar şi pe cei mai încăpăţânaţi dintre noi din parcarea Teatrului "Radu Stanca", acolo unde Metamorfozele lui Silviu Purcărete ar fi trebuit să deschidă grandios actuala ediţie, abia acum pot spune că încep să simt cu adevărat Festivalul.


Liubov în ţara minunilor

Cei care au avut răbdare să urmărească integral această Livadă (durând mai mult de patru ore şi jumătate) n-o vor uita prea curând şi o vor prefera, poate, trilogiei shakespeariene (Macbeth, Hamlet, Othello) pe care regizorul a prezentat-o, cu un an în urmă, în 2008, în Festivalul Shakespeare la Craiova şi Bucureşti. În trupa alcătuită de Nekrosius se află şi vedete precum Vladimir Ilyin, un excepţional Gaev, văzut ca un boem de modă veche, bonom, dar cam necioplit (Iaşa, un lungan precipitat şi preţios, copiază - în mod inconştient? - vestimentaţia stăpânului său). Liudmila Maksakova, pozând în divă, e o Liubov Andreevna uşor cam fanată, o frumuseţe glacială, care nu-şi propune să monopolizeze atenţia spectatorului. Se mişcă printre ceilalţi cu expresia şi gesturile unei păpuşi dezarticulate, cerând continuu sprijin şi consolare. Personajul pare rătăcit în ansamblul trupei, dar în felul în care Nekrosius ştie să dirijeze mişcările de ansamblu rezidă chiar originalitatea montării sale. Prima apariţie a lui Liubov e concepută ca o farsă de o teatralitate studiată: în timp ce toţi ai casei s-au adunat în aşteptarea stăpânei, aceasta îşi face apariţia din cu totul altă direcţie, culcată pe un divan negru care aduce cu un sicriu (şi totuşi, nimic funebru în această scenă). Frumoasa din pădurea adormită e observată abia într-un târziu, efectul unei intrări triumfale pare ratat... În astfel de ratări regizate, ce eşuează într-un zâmbet, iar nu într-o calamitate, stă farmecul spectacolului.

Haos orchestrat, du-te-vino atent regizat, farsă polifonică, mimând seriozitatea şi deznădejdea - aceasta e Livada lui Nekrosius. Nu spun la voia întâmplării "orchestrat", căci tot ceea ce se petrece pe scenă e dublat de o complicată regie acustică. Laitmotivul ei îl constituie Marşul funebru din prima simfonie a lui Mahler, despre care Bernstein spunea că n-ar fi, în fond, decât veselul refren Frère Jacques deghizat sub ritmuri melancolic-ironice. Accentele muzicale orientează jocul actorilor, strunind devierile spre sentimentalism. În acest plan sonor extrem de prezent, se decupează deodată, copleşind spectatorul, ţipătul asurzitor al unui stol de păsări. Să fie oare echivalentul corzii plesnite despre care vorbeşte Cehov, un semn de moarte al cărui ecou pare amplificat de mii de ori? Ţipătul se stinge însă la fel cum s-a ivit... şi replica lui Epihodov îi ia locul, definind poate cel mai exact atmosfera Livezii lui Nekrosius: "În fiecare zi mi se întâmplă o nenorocire şi m-am obişnuit într-atâta, încât îmi privesc viaţa cu un zâmbet pe buze."

Aerul nepăsător al copilăriei contaminează toate vârstele: personajele par unite prin fire nevăzute, o solidaritate comică le caracterizează în momentele cele mai dificile, atunci când îşi dau mâinile şi formează un cerc, ca şi cum asta le-ar fi de ajuns ca să pareze loviturile sorţii. Tablou de familie, încăpăţânarea unor copii care nu vor să pună capăt jocului?... Câteva imagini de onirism ludic mă urmăresc încă: în camera Aniei, personajele Livezii se angajează într-o urmărire a cărei miză e un iepure împăiat. La final - în vreme ce Firs se stinge -, personajele se ascund printre tulpinile subţiri din fundal, de care sunt aninate avioane şi păsări de hârtie. S-au deghizat cu toţii în iepuri, ca nişte copii întârziaţi, încă puşi pe şotii, imposibil de redus la tăcere...


Lost in translation?

Oricât de mult aş fi avut ocazia s-o aud pe Saviana Stănescu făcând elogiul acelui teatru american în care dramaturgul se simte precum peştele în apă, n-am înţeles-o decât după ce piesa ei White Embers, montată în capitala Suediei, la Dramalabbet, a fost jucată şi la Teatrul Gong, într-o formulă de spaţiu care incomoda accesul publicului la textul original (în engleză). Replicile erau proiectate pe un ecran situat la nivelul actorilor şi practic obturate de siluetele lor. Şi cum, în plus, supratitrările au început să funcţioneze abia spre jumătatea spectacolului, ne-am mulţumit cu versiunea suedeză a lui Dan Shafran (directorul ICR Stockholm, instituţie parteneră la realizarea turneului, dar şi la premiera din noiembrie 2008). N-aş spune că pentru mine a fost o experienţă frustrantă, însă atunci când eşti autorul textului, fiecare cuvânt, fiecare întorsătură de frază şi fiecare accent contează, eclipsând parcă restul construcţiei scenice.

Văzând-o tot mai încruntată în timpul reprezentaţiei ("Ar fi fost mai bine să prezinte piesa în engleză, aşa nu s-a înţeles absolut nimic din textul meu", se plângea Saviana la final), mi-am concentrat atenţia asupra energiei pe care cei patru actori suedezi, Elina Du Rietz, Caroline Ilea, Jo Rideout şi Martin Odh, o investeau în acest "pseudo-thriller" care, se spune, s-ar fi bucurat de succes la premieră. Cum între timp am apucat să citesc White embers, nu cred că reprezentaţia de la Sibiu a fost un dezastru. Poate că nu atât performanţa actorilor se cuvenea remarcată, cât reuşita regizorului în a surprinde ritmul tot mai accelerat al evenimentelor din acest story milimetric calibrat, urmând să detoneze la modul propriu în final. Scena, un culoar pe ale cărui laturi se află spectatorii, e îmbrăcată în alb (sugestie a zăpezii, "cenuşa albă"). Urmărim povestea a două cupluri. Leslie şi Alex se aventurează în imaginara Bechnia, o ţară subdezvoltată din lumea arabă, unde vor adopta fetiţa pe care o cunosc doar din fotografii - gest menit să dea sens căsniciei lor destul de anoste. Vicky - critic culinar şi nevastă de arhitect prosper, e luată prizonieră şi terorizată în propria-i casă de către Shari, o musulmană bizară, ale cărei intenţii se dezvăluie spre final, când, sugerează autoarea, o crimă ori o sinucidere ar putea avea loc într-adevăr.

Interesantă e structura piesei, cu planuri temporale care îşi răspund, dezvoltându-se tot mai precipitat, până când se întâlnesc pentru a ne dezvălui că Vicky nu e decât fetiţa adoptată cândva şi totodată sora lui Shari, de care a fost despărţită brutal în momentul adopţiei.

Dincolo de câteva metafore interesante (cenuşa albă - memorie refuzată - Why to remember, what's so good in remembering?, cum ar spune unul dintre personaje, şi amintire a frigului din Bechnia natală), în acest basm modern atât de elaborat rămân o sumă de locuri comune, la care invită parcă şi tema ciocnirii dintre culturi. O mostră poate fi şi acest reproş formulat de "terorista" Shari: You Americans smile and laugh and mean nothing. You ask 'how're you doing' and when we answer, you're far away, you don't need an answer. 'Fine', 'good', that's what we have to say. But what if it's not good? What if it's bad?... I worked with Americans over there. They helped us "build a new democracy". From our rubble and their bombs. They taught us how to smile and mean nothing. They finally gave me a visa to come over here.

Actorii poartă haine lejere de antrenament, evitând identificarea cu personajele. Chiar şi jocul lor e până la urmă o joacă, o suită de acţiuni fizice cu obstacole impuse (câteva scaune pe care le manevrează pentru a delimita şi sugera diferite spaţii: acoperişul unei case, habitaclul unui avion). Tensiunea rezidă în succesiunea secvenţelor, în pulsul obsesiv al muzicii care acompaniază acţiunea şi în alternanţa tot mai grăbită a luminilor. O masă şi un ursuleţ de pluş legat fedeleş de piciorul ei, o biserică în miniatură, câteva sticle cu apă punctează discret albul scenei.

Important e că foarte tânărul regizor Dag Thelander nu ratează clou-ul piesei, dozând corect efectele şi risipind misterul care uneşte personajele, într-un mod simplu, elegant, ca şi cum ar rezolva o problemă de algebră.


Exotic şi familiar

E a treia zi de festival (sâmbătă, 30 mai 2009) şi plouă imprevizibil, punând la încercare nervii actorilor din montarea băimăreană a piesei lui Zoltan Egressy. Portugalia lui Victor Ioan Frunză e "ancorată" la Sibiu în Parcul Tineretului, sub cerul liber. Decorul Adrianei Grand speculează intrarea în Teatrul de vară, cu deschidere spre un teren de fotbal şi un modest bloc de locuinţe. Nu încap foarte mulţi spectatori pe gradene, dar priveliştea lor îl poate amuza pe cel care priveşte din exterior. Ca să prevenim stropii de ploaie (pentru moment, avem parte de puţin soare) ne acoperim cu... sacii de plastic achiziţionaţi de organizatori pentru Metamorfozele lui Silviu Purcărete. După două ore, cu frigul adânc intrat în oase şi sub ploaia care a început din nou, mai găsim totuşi puterea să-i aplaudăm frenetic pe actori. Nimic mai adecvat ca decorul Adrianei Grand (sublimare a derizoriului şi kitschului provincial) în acest cadru improvizat: navete cu bere, dar şi un Christ pictat pe carton şi răstignit pe uşa lăzii frigorifice, amorezi de ipsos cu o pungă pe "Billa" pe creştet, o muşama sordidă pe post de duşumea, costume recreate din zeci de piese aiuritoare, mii de detalii minuţios asamblate pentru a caracteriza un loc din care nu-ţi doreşti decât să evadezi. Secvenţa finală - parodie a unei defilări de modă, comentate de Ina Andriucă cu savuros accent... portughez - iese din tiparul piesei lui Egressy, dar compensează şi frigul şi micile lungimi ale spectacolului.


Ce-ar fi FITS fără... outdoor?

În drum spre Sala de sport a Liceului de Artă, constat că soarele a ieşit, în sfârşit, şi că Sibiul vechi s-a metamorfozat sub asaltul trupelor de stradă. În faţa hotelului "Împăratul romanilor", lumea s-a strâns ca la... elefant. Compania Korbo (Franţa) prezintă Elephantesque, instalaţie de lumini, culori, dans şi muzică, paradă şi fast de inspiraţie bollywoodiană. Într-o clipă, îmi schimb şi eu planurile şi mă pierd în mulţimea curioşilor. Şi când te gândeşti că doar cu puţine timp în urmă le plângeam de milă britanicilor de la Neighbourhood Watch Stilts International, care îşi plimbau magnificele Păsări de lux prin Piaţa Mare, plouaţi, zgribuliţi, priviţi cu nedumerire, dar şi cu admiraţie de cei câţiva trecători! O seară ocolită de ploaie e de ajuns şi pentru francezii de la Tréteaux du cœur volant, care şi-au instalat Coconii, cu podium şi corzi de acrobaţie cu tot, în Piaţa Mare. Iar puţin mai târziu, focurile de artificii promise la deschiderea Festivalului explodează în Piaţa Mică, marcând miezul nopţii.


Mica Sorbonă

Ştiu că sunt destui cei care, la fel ca mine, frecventează Festivalul de la Sibiu ca pe o mică Sorbonă. Doar aici George Banu poate fi ascultat conferenţiind despre actor şi regizor, despre virtuţile nopţii şi ale prieteniei în teatru, despre Grotowski şi Kantor... De astă dată, tema Festivalului, inOvaţii, se întâlneşte în acordaj perfect cu tema celei mai recente cărţi gândite şi coordonate de George Banu: Repetiţiile şi teatrul reînnoit. Secolul regiei, tradusă de Mirella Nedelcu-Patureau pentru Editura Nemira. Scriu aceste rânduri la cald, sub impresia lecturii abia începute şi chiar în timp ce se desfăşoară, la Centrul Cultural Habitus, lansarea volumului. O prefaţă incitantă la conferinţa de amiază a lui George Banu, un alt moment aşteptat cu sufletul la gură: Repetiţiile: între laborator, atelier şi uzină.

Culisele îl fascinează pe spectator, în timp ce practicianul teatrului visează să pătrundă în intimitatea marilor gesturi artistice, acolo unde se face, se pregăteşte sau, în terminologia scenei, se repetă. Dar ceea ce se repetă, în mod paradoxal, nici... nu există încă. Folosit în teatru, a repeta e un cuvânt plin de contradicţii. El trimite la contradicţia pe care se fundamentează însăşi arta teatrului şi pe care se construieşte limbajul scenei: efemerul, improvizaţia au nevoie de structură pentru a putea fi comunicate seară de seară, repetabilul e, în fond, irepetabil, căci nici o clipă nu seamănă cu alta, nici o reprezentaţie nu e identică celei de dinaintea ei. Repetiţia e proces, exerciţiu, tatonare în necunoscut, experienţă, e interval de angoase, complicităţi şi rupturi, e dialog şi schimb de umori, şi toate acestea fac ca în lumea teatrului să se vorbească adesea cu mult mai multă nostalgie despre repetiţiile unui spectacol decât despre opera de la capătul lor.

Între modelul asiatic, cultivând perfecţiunea mereu identică a unui gest şi happening-ul avangardelor europene, americane, repetiţia se înscrie drept condiţie a "proiectelor utopice de reînnoire a teatrului" - aceasta e ideea volumului colectiv propus şi coordonat de George Banu. În secolul regiei, deschis de Stanislavski, ce şi cum se repetă sunt la fel de importante, iar inovaţiile impuse de acest joc merită cercetate şi împărtăşite.

Structura cărţii e compozită, hibridă, între nevoia de a fixa un mic organon al repetiţiilor şi subiectivitatea celui care depune mărturie despre misterul oficiat în timpul repetiţiilor. Lângă aparatul teoretic îşi găsesc, astfel, loc reverenţe făcute "vechilor maeştri" inovatori: Stanislavski, Meyerhold, Copeau sau Brecht (comparând tot atâtea moduri distincte de a concepe şi conduce repetiţiile), portrete în mişcare ale marilor directori de scenă, reconstituite din fărâmele memoriei (adevărate "reziduuri" poetice), imagini şi cuvinte surprinse "pe gaura cheii" ori cu acordul regizorului. Câteva pagini antologice: chestionarul tehnic formulat de George Banu şi "completat" de Andrei Şerban, metaforele turbionare ale lui Andriy Zholdak ori povestea ultimelor repetiţii ale lui Kantor. Nu mai puţin tulburător este montajul fotografiilor care încheie volumului, în care dinamica repetiţiilor, dar şi temperamentul fiecărui regizor sunt surprinse în mişcări fulgurante, suspendate: gesturi ample, dezlănţuite, mâini implorând, încurajând, consolând ori dictând... Şi, dincolo de ele - misterul "elaborării progresive a ideilor", cum defineşte George Banu practica repetiţiilor, apelând la o veche şi inspirată formulă a lui Heinrich von Kleist.

Excelent primită în Franţa (revista Alternatives théâtrales în care a apărut cu ani în urmă nucleul acestor materiale, dar şi volumul ulterior publicat la Actes Sud au avut nevoie de reeditări), cartea apare în româneşte cu un semnificativ capitol dedicat unor importanţi regizori autohtoni, nu întâmplător apropiaţi ai Festivalului de la Sibiu. Semnează aici eseuri critici-acompaniatori şi colaboratori fideli: Marina Constantinescu scrie despre Silviu Purcărete, Doina Modola despre Andrei Şerban, Cristina Modreanu despre Mihai Măniuţiu, iar Visky Andras despre Tompa Gábor. Mărturii cunoscute ori îndelung aşteptate, în sfârşit antologate. O menţiune aparte pentru contribuţia Alinei Mazilu la apariţia acestui volum-eveniment.

Descarcă programul FITS 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andreea Dumitru


Alte articole

 E la nave va: corabia piraţilor în portul de pe malul Cibinului - FITS 2009, Mirella Nedelcu-Patureau
 Primăvara, la Sibiu - FITS 2009, Alice Georgescu
 Societatea spectacolului şi sfîrşitul ei autentic - FITS 2009, Constantin Vică
 În hală - Faust la FITS 2009, Daniel Cristea-Enache
 Cronici de 5 rânduri - Studiu asupra Medeei la FITS 2009, Oana Cristea Grigorescu
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer