Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Terminator Salvation

Un fleac: l-au terminat - Terminator: Salvation


Cinemagia, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ştiu, ştiu...! Nu-s original! Repet jdemiile de parafraze sergiuliste, din care-mi vin în minte doar două acum: "Un fleac: m-au amendat!" (Esca, acu' vreun an, când Serj trecuse pe roşu), sau "Un fleac: l-au operat" (tot mai des în ultima vreme - că de...)

Nu-s original - dar, sincer să fiu, nici nu mă strofoc în ăst sens. Nici Terminator: Salvamar nu merită efortul: nu-i original, şi pace. Nu-i inspirat. Nu-i necesar. Nu-i... nimic! (Adică: "Nu face nimic." În ambele sensuri.)

Azi-noapte, privind pe computer Terminator 3: Rise of the Machines, mi-am dat seama că fatidicul se întâmplase: reanimarea Terminatorelui 12 ani mai târziu nu era decât o prostie tristă. Tolomacii de John D. Brancato, Michael Ferris şi Tedi Sarafian n-aveau cele necesare să construiască o poveste pe măsura celor două scenarii dense, compacte, ireproşabil structurate, scrise de James Cameron împreună cu Gale Anne Hurd (Terminator, 1984) şi cu William Eisher Jr. (Terminator 2: Judgement Day, 1992). Treiu' nu făcea decât să reîncălzească neruşinat ciorba doiului: fix aceeaşi daravelă (un T-Rău venit să-l ucidă pe John Connor, şi un T-Schwarzenegger venit să-l proteguiască). Da' ce să vezi, T-Răul era o Mimi (Kristanna Loken - bunnnă, nimic de zis! - şi mai învăţată, şi mai bărbată), împănată cu manierisme muiereşti care se potriveau ca zambila-n brânză (de pildă, când lingea A.D.N.-urile morţilor - şi nu numai). Şi, încă un creativitaţionism: twistul final, când credem că-i duce-acolo ca să salveze lumea, şi de fapt îi ducea ca să se salveze numai ei, asta fiind misiunea lui - că lumea, săraca... ehe! Şi pozele cu N.W.G. din final, copie neruşinoasă după Dr. Strangelove - da' arătau drăguţ. Ca să închei despre acest Escape From the Planet of the Apes... ăă, adică, Terminator 3: Răsar machinile, azi, conversând cu o colegă, ne contraziceam: ea că nu, că se autolua la mişto, à la Spaceballs, eu că nu, că se autolua în serios, à la Supravieţuitorul - deci, cam tot-aia. N-am putut să cădem de acord, c-a-nceput Terminator: Salvamont, aşa c-am stat jos, am tăcut mâlc şi ne-am uitat.

Şi ce-am văzut?

În primul rând, că n-am greşit: Brancato şi Ferris sunt doi scenarişti de treabă-mare. Cam de-aici pleacă tot necazul - de la povestea incredibil de tembeloidă. Se observă din capul locului că respectivii sau nu i-au citit pe alde Ballon, Field, McKee, sau (mai degrabă), n-au priceput nimic din ei. Băieţii ăştia doi nu ştiu să conceapă un sequel, nu înţeleg regulile interne ale genurilor în general, şi pe-ale francizelor şi serialelor în particular. În jalea de 3, pastişau Doiul. În 4, se rup complet de tiparul celor trei filme anterioare, scornind ce vrea muşchii lor - când soluţia obligatorie (în largheţea ei!) era să fie originali respectând formula. Da' ei, nu! Ce credeţi că le-a bubuit mintea? Că cică dacă Ziua de Apoi tot s-a produs, nu mai are rost să se-nturneze în lumea preholocaustică, aşa că hai să se-ntâmple totul în viitor. În sine, n-ar fi fost rău - dar specificul Terminatorilor consta tocmai în impactul fierătaniilor ucigaşe (Schwarzie, Robert Patrick sau Kristănnica aia Loken) în lumea zilelor noastre. Renunţând la asta, au sărit drept în alt film (un fel de încrucişare de Mad Max şi Resident Evil).

Nici aşa n-ar fi fost totul pierdut, dacă măcar făceau să merite desprinderea - compensând printr-o dezvoltare inteligentă a temelor terminatoriceşti de fond: paradoxurile temporale, umanizarea roboţilor şi (factorul caracteristic întregului serial - impus atât de irezistibil în primul film) inexorabilul distrugerii programate. Or, aici, nimic din toate astea. Nu mai există un terminator central, care să ne angoaseze cumsecade ca pe vremuri, ci doar puzderie de robojivine depersonalizate şi răpuse cât ai bate din palme. Pretinsa "invenţie" - cyborgul à la Robocop - e moleşită şi nu rezolvă nimic (deşi se străduie, ce-i drept, se străduie... se strofoacă... îşi dă toată silinţa). Unde mai pui că varii Culegători, Lipitori, Motociclitori, Transportori, Vânători-Killători şi alţi Ori-ori sunt luaţi toată-ziua-bună-ziua din Transformers (1, 2 - nu contează), de mă mir că nu i-au zis: Transforminators: Scalpation.

Scenariul nu mai are nimic din eleganţa densă, aerodinamică, a celor create de Cameron - e atât de stufos, îmbârligat, şi răscrăcărat, încât te ia cu somn. Nici vorbă de acea excelentă formulă a secvenţelor solide, compact articulate, gen: "John pe motoretă", "Scoaterea lui Sarah Connor din sanatoriu" sau "Distrugerea Cyberdine" - aici povestea e dezlânată şi bumbăcită într-o veselie continuă. Ce să mai zicem de găurile logice cum nici la Cărmăzan n-am văzut (un singur exemplu: în filmele trecute, Skynet trimitea cu osârdie în trecut terminatori să-l termineze ba pe John Connor, ba pe doamna mă-sa, ba iarăşi pe el; aici, îl prinde pe nea ta-su, Kyle Reese (nu întâmplător, ci targetat la fix), îl puşcăriaşizează la sediu, şi nici prin procesor nu-i trece să-l extermine puţin, ca să rezolve problema. Îl ţine-acolo, pe mâncare şi băutură, până vin ai noştri să-l salveze (prilej cu care mai şi fac piftie din tot Skynetul). Ca să nu mai vorbim că, în materie de paradoxuri temporale, nici nu-şi mai bat capul: tot ce-au făcut în primele trei filme sau se anulează, sau se lasă-n coadă de peşte, sub pretexte prăfuite gen: "Viitorul nu e scris" şi "Destinul ni-l facem singuri" - încununate cu epocalul panseu: "O maşină fără prinţipuri, va să zică că nu le are - da' noi suntem oameni, fătul meu, avem cord la bord, deci ştim să osebim între bine şi rău!"

Altă gugumănie: îl lasă pe Connor cu cordu-n pioneze - şi care-i salvarea? Se-oferă cyborgul să-i doneze inimioara lui umană! (Asta, într-o vreme când protezarea era la ordinea zilei!) Da' ştiţi de ce? Fiindcă trei sferturi de film se bate apa-n piuă că asta-i diferenţa, vezi dumneata, maşinile-s maşini, pe când noi, oamenii, noi avem miocard...!

... Totul, ca încununaţiune a unui romanţ zaharisit între cyborg şi o Ţuţu cam bătăuşă (Moon Bloodgood), ca să dea banii pe bilet şi manichiuristele care citesc Nora Roberts!

De fapt, tot ce vedem în film se-ntâmplă nu c-aşa ar fi normal, nu c-au personagiile oarece motivaţii, nu că ce-i mâna pe ei în luptă, ci eminamente conform voii muşchiulare a lui Brancato şi Ferris - ca s-avem noi la ce ne uita, sau vibra (mai ales ca-n secvenţa când, după ce toţi se dau de ceasu' morţii că să-l găsească pe Kyle Reese, să vezi şi să nu crezi: apare ca din întâmplare un tinerel simpatic, şi întrebat fiind el cum îl cheamă (murea cyborgu' dacă nu afla!), răspunde nu "Kyle", nu "Reese", nu "nanafiorbiznis" ci, adânc şi pătruns: "Kyle Reese!" (adică să fie clar că el e ăla, şi nu altul!). Cei drept finalul l-au ratat - şi cât aşteptam ca, prima oară când se văd la faţă, amicul să-l informeze pe John Connor: "John...! I'm yoh faddah!"

Dar cel mai frumos moment e când se trezeşte la viaţă primul T-800 - şi, incredibil mai adevărat...! Ce credeţi c-are pe faţă? Fizionomia lui Arnie, ripuită din cine ştie ce film vechi, şi aplicată cu scuipici digital. Nu mult, doar vreo trei cadre, că pe urmă se pun cu ejaculatoru-de-flăcări pe el, îi topesc fardu', şi iar îl aduc la stadiu' de fierătanie, ca să-l decedeze fără pic de mustrare de cuget.

Peste tot acest ghiveci călugăresc fără sare şi piper, nici nu mai contează că regia lui McG (făcător de Charlie's Angels, We Are Marshall şi câteva episoade de seriăluţe T.V.) e de o dibăcie modică. Da, se mişcă sprinţar cu camera prin jurul ălora. Da, ştie să povestească - da' ce folos, când n-are ce să povestească, decât un biet blockbuster lălăit, ce nu mai păstrează nimic din inefabilul lui Cameron...? C-o fi el, c-o fi Jonathan Mostow (ăla cu...3: Înălţarea şi Rusaliile Maşinilor), tot un drac.

Cât despre Christian Bale, un actor care până acum se respecta, te uiţi la el şi zici că nu-i adevărat - searbăd, liniar, demonstrativ-inodor. Helena Bonham Carter face şi ea puţină figuraţie specială, luată pentru sinistra-i fizionomie, şi nici Jane Alexander nu se lasă mai prejos (aparent ucisă la un moment dat, doar ca să vedem pe urmă că fusese doar kidnappată - păcat că n-au făcut şi din ea un robot, ceva, ca să cântăm: "Jana noastră nu e moartă / Jana noastră se transformă"...) Singurul mai de Doamne-ajută e Sam Worthington, al cărui talent reuşeşte să-i sugereze substanţă celui mai pe din afară personaj din tot filmul.

La fel de pe din afară e şi titlul - adică: în primul, o salvează pe Sarah Connor; în al doilea, o salvează iar, cu John Connor cu tot; în al treilea, uită de ea (că Lindei Hamilton i se tăiase), şi-l salvează tot pe John, plus pe viitoarea-i soţie personală; în sfârşit, aici, la fel, salvează vreo două-trei personaje, da' pun Salvaţionu' moţ în titlu. De ce? Numai ei ştie!

Şi cum în...3: Ispasu' Maşinilor dom' guv'nor Schwarzenegger îi spusese lui Connor: "Eu o să te-am omorât" (sau "Eu te-am voi omorî" - tot-aia), avem motive să sperăm că-n 2011, când e programat al cincilea, chiar o s-o facă! Acu' vreun an, la noi pe forumul Cinemagia, un fan al serialului credea că se gândea la scenariul unui episod nou - dar ceva bun a ieşit şi din treaba aia: atâta ne-am amuzat pe seama lui, până am scos un titlu pe cinste. N-au ambiţie dacă nu i-or spune Sexterminator!

5-6 iunie, 2009,
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Terminator Salvation


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Terminator: Starvation - Terminator Salvation, Andrei Creţulescu
 Ziua Judecăţii a venit şi a trecut - Terminator Salvation, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer